Statul asistenţial pare menit să distribuie venituri dinspre cei relativ bogaţi către cei săraci şi defavorizaţi. În virtutea acestei legende, oamenii par dispuşi să tolereze un astfel de stat. La urma urmei, fiinţele umane tind să fie mai degrabă decente, şi dacă statul se arată dispus să îşi asume un astfel de rol social, de ce nu?

În realitate, statul asistenţial este cel mai bun instrument inventat de bogaţi pentru a-i exploata pe săraci cu asentimentul acestora din urmă. Faptul este fără precedent în istorie. Dacă trecem peste sloganuri şi ne uităm la redistribuţia reală a veniturilor, politicile redistributive îşi pierd orice credibilitate.

Mitul statului asistenţial se întemeiază pe o fraudă morală de proporţii, prin care cei relativ săraci pierd orice şansă de a-şi îmbunătăţi situaţia. Beneficiarii reali ai politicilor redistributive sunt întotdeauna, fără excepţie, cetăţenii din clasa de mijloc. În Occident există numeroase studii care atestă acest adevăr empiric. Voi încerca, în cele ce urmează, o analiză a situaţiei româneşti.   

În România, rata sărăciei, estimată pe baza veniturilor disponibile, exclusiv consumul din resurse proprii, era în 2002 de 10,2% în mediul urban, şi de 45,3% în cel rural. Cu alte cuvinte, în zona rurală există de patru ori mai mulţi săraci decât în oraşe. Ne-am aştepta, în consecinţă, ca politicile de asigurări sociale şi de asistenţă socială să se îndrepte preponderent către sate. Realitatea este însă cu totul alta.

Venitul minim garantat: o iluzie

Legea 416/2001 stabileşte un nivel al venitului minim garantat de 825.000 de lei pe lună pentru o persoană singură. Dar pentru orăşeni se presupune că, după pensionare, nu vor mai obţine decât în mod excepţional venituri suplimentare din munca lor. Pentru săteni, în schimb, presupunerea este că ei obţin venituri din lucrul pământului lor pe toată durata vieţii – şi astfel sunt adesea descalificaţi de la obţinerea de ajutoare băneşti.

Un raport finanţat de Banca Mondială şi Departamentul britanic pentru Dezvoltare Internaţională privind evaluarea implementării legii venitului minim garantat prezintă exemplul unei ţărănci de 76 de ani care nu a reuşit să obţină asistenţă conform legii 416 deoarece deţinea două hectare de pământ. Acestea, potrivit evaluatorilor, aduceau un venit de 200.000 de lei pe lună; totuşi, de pe cele două hectare femeia nu a reuşit să producă decât 100 de kilograme de grâu, cu care îşi hrănea găinile.

Potrivit aceluiaşi raport, proprietăţile din mediul rural sunt în general supraevaluate. În felul acesta, mulţi ţărani săraci sunt excluşi de la obţinerea de fonduri necesare subzistenţei.

Pensii, şomaj şi altele

Din datele statistice oferite de Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei reiese că pensia medie lunară pentru agricultori era, la 30 iunie 2004, de aproximativ 720.000 de lei, adică de trei ori mai mică decât pensia medie lunară din sistemul asigurărilor publice. Pe de altă parte, din cei 6 milioane de pensionari înregistraţi la aceeaşi dată, doar mai puţin de un sfert erau foşti agricultori. Cât priveşte şomajul, recensământul din 2002 număra 600.000 de şomeri în zona urbană şi doar 400.000 la sate.

Dacă ne îndreptăm atenţia asupra politicilor de asistenţă socială şi ne uităm pe bugetul Ministerului Muncii pe anul 2005, observăm că 3.350 de miliarde de lei au fost alocaţi sub formă de ajutoare pentru încălzire. Dar din datele aceluiaşi recensământ rezultă că din cele aproape 2,5 milioane de locuinţe racordate la sistemul de încălzire publică, numai 20.000 (adică mai puţin de 1%!) sunt locuinţe din mediul rural. Iar dintre acestea, doar 16.000 se află în proprietate privată! Prin urmare, suma uriaşă alocată ca ajutor pentru plata căldurii pe timp de iarnă nu aduce nici o îmbunătăţire locuitorilor din zona rurală.

Sărăcia rurală

Potrivit unui raport realizat în 2005 de către Institutul Naţional de Statistică şi Universitatea Bucureşti, 9 din 10 persoane din mediul rural trăiesc în gospodării care nu au acces la reţeaua publică de alimentare cu apă. Prin contrast, doar unul din zece orăşeni trăieşte în aceleaşi condiţii.

Acelaşi raport arată că ponderea consumului alimentar este mai mare în mediul rural, ceea ce înseamnă că, la un nivel mai scăzut al veniturilor realizate de gospodăriile ţărăneşti, partea pe care o pot aloca satisfacerii altor nevoi decât cele de consum alimentar este mai mică. În 2002, ponderea consumului alimentar în cheltuielile de consum era de aproape 60% în mediul rural şi de 45% în cel urban.

Eşecul unui sistem

Sume enorme de bani sunt alocate sistemului de asistenţă publică. Totuşi el îşi ratează ţinta: deşi cei mai mulţi săraci îi întâlnim în mediul rural, ei beneficiază într-o măsură nesemnificativă de alocaţiile şi ajutoarele pe care statul le împarte cu generozitate din buzunarul nostru. Majoritatea acestor sume se îndreaptă către orăşeni, al căror nivel de trai este mai ridicat decât cel al rudelor lor sărace de la ţară.

Pe de altă parte, efectul acestei redistribuţii masive este aproape nesemnificativ. Potrivit raportului Institutului Naţional de Statistică şi al Universităţii Bucureşti, rata sărăciei înainte de transferurile sociale (inclusiv pensiile) era în 2002, la nivel naţional, de 22,9%. După transferuri ea a scăzut la 18,1%. Un rezultat derizoriu pentru un efort excesiv de mediatizat. Cu atât mai mult cu cât, în raport cu 2001, rata sărăciei este într-o uşoară creştere.