Ordonanţa de urgenţă nr.123 din 1 septembrie 2005 impune televiziunilor să plătească un procent din încasări în contul organismelor de gestiune colectivă a drepturilor de autor. Această ordonanţă completează legea 285 din 2004 care modifică legea 8 din 1996 privitoare la dreptul de autor.

Dincolo de faptul că o lege importantă suferă modificări succesive, de la an la an, ultima dată prin ordonanţă de urgenţă, a atras atenţia posibilitatea organismelor de gestiune colectivă a drepturilor de autor, desemnate ca unici colectori, de a impune taxe televiziunilor indiferent de conţinutul programelor acestora, taxe care nu mai sunt limitate în nici un fel odată cu armonizarea legislaţiei interne cu legislaţia Uniunii Europene. Mai mult, în interpretarea primăriei din Iaşi, aceeaşi ordonanţă impune şi o taxă pe muzica de la nuntă^[1], potrivit principiului că orice manifestare:

[…] este considerată publică atunci cînd este făcută într-un loc deschis publicului sau în orice loc în care se adună un număr de persoane care depăşeşte cercul normal al membrilor unei familii şi al cunoştinţelor acesteia”.

Pe lângă impunerea arbitrară a unei noi taxe, revoltătoare este prezenţa organismelor de gestiune colectivă care sunt unici colectori^[2] pentru toţi artiştii, indiferent dacă aceştia sunt de acord sau nu cu aceste structuri.

Pe scurt, logica absurdă a statului este următoarea : este posibil să asculţi muzică la televizor sau la nuntă? Dacă da, trebuie să plăteşti, indiferent de faptul că ai difuzat (ascultat) efectiv muzică sau nu.
Cui îi plăteşti? Nu cântăreţului, ci organismului de gestiune colectivă a drepturilor de autor care, evident, va distribui judicios banii către membrii săi, în schimbul unei taxe de gestiune colectivă.

Această modificare legislativă introduce o nouă breaslă, care primeşte în dar posibilitatea de a impozita contribuabilul în virtutea unui monopol de utilizare a notelor muzicale. Raţionamentul dupa care funcţionează organismele de gestiune colectivă este, lapidar formulat, următorul: ai cântat sau ai ascultat muzică, noi nu ştim exact pe cine ai plagiat, dar ai plagiat cu siguranţă, drept pentru care te taxăm acum şi pe urmă specialiştii noştri vor descoperi pe banii tăi pe cine anume ai plagiat şi îl vor despăgubi.

Legea nu sprijină cu nimic creaţia liberă, ci le asigură rente celor care au militat pentru adoptarea ei. Mai gravă este însă încălcarea dreptului cetăţeanului la prezumţia de nevinovăţie. Practic, în conformitate cu noua lege a drepturilor de autor, toţi cetăţenii României sunt consideraţi infractori care se bucură fără drept de “creaţiile” altora. În consecinţă, ei trebuie să plătească în lipsa oricăror dovezi cum că ar fi vinovaţi, doar pe baza prezumţiei că sigur vor comite infracţiunea, pentru că au posibilitatea de a o comite.

Dincolo de umorul absurd al acestui caz particular, în politica românească este la modă mecanismul prin care o lege instituie “drepturi” (de fapt privilegii) pentru membrii unui grup, privilegii finanţate prin taxe şi impozite prelevate de la toţi cetăţenii, în condiţiile în care aplicarea legii nu poate fi supravegheată de o autoritate independentă.  Adoptarea ordonanţei de urgenţă nr. 123 / 1.09.2005 exemplifică funcţionarea acestui mecanism şi este rezultatul vizibil al acţiunii obscure a unor grupuri de interese.

În pofida prejudecăţilor populare, din grupurile de interese nu fac parte doar oamenii de afaceri mai mult sau mai puţin corupţi. Sindicatele sau breslele constituie grupuri de interese la fel de puternice, dacă nu mai puternice. Influenţa nefastă a tuturor acestor grupuri asupra majorităţii cetăţenilor, care n-a avut inspiraţia să se organizeze, este uşor de cuantificat: ele sunt responsabile, direct sau indirect, pentru toate actele legislative şi executive nejustificate şi nejustificabile raţional, care au ghidat inept perioada de tranziţie.

Odată ce ne reprezentăm problema la adevărata ei magnitudine, devine evident că simpla avertizare cu privire la influenţa ocultă exercitată de grupurile de interese este insuficientă pentru a garanta corectitudinea activităţii legislative şi executive.

Ultima modificare a legii dreptului de autor nu este nici primul şi nici ultimul abuz născut din dorinţa de a instaura privilegii pentru câţiva, în dauna tuturor celorlalţi. Atât timp cât va exista posibilitatea constituţională a adoptării unor acte normative aplicabile unor grupuri mai mici decât societatea în ansamblul său, aceste abuzuri vor constitui norma şi nu excepţia.