Aproape jumătate din populaţia României trăieşte în mediul rural, principala ocupaţie a acestui segment fiind, în mod direct sau indirect, agricultura. În condiţiile în care nimeni nu s-a străduit să le explice acestor oameni care vor fi pentru ei urmările integrării în UE, situaţia lor are destule şanse să devină dramatică.

Primele semne au apărut, dar sunt tratate cu lejeritate. Nu vorbim aici de interdicţia de a sacrifica animalele în maniere "inumane" (regulă care a constituit încă un prilej de haz naţional, deşi este cu totul inofensivă în raport cu cele care-i vor urma), ci de consecinţele economice şi sociale profunde ale prevederilor tratatului de aderare. Graba guvernărilor recente de a încheia capitolele de negociere, pentru a putea raporta cu mândrie îndeplinirea planului la semnat, a dus la o discutare superficială a dosarului agriculturii, recunscut drept cel mai sensibil chiar şi pentru agenda internă a Uniunii.

"Studiu de caz": cu nu foarte mult timp în urmă, guvernul a emis o hotărâre prin care limitează (conform angajamentelor asumate de România) producţia internă de lapte şi produse lactate. Decizia a trecut, din nou, aproape neobservată în spaţiul public. La o primă vedere, efectele par neglijabile. În majoritatea gospodăriilor ţărăneşti există maximum două vaci, care abia dacă acoperă necesarul de subzistenţă. S-ar spune că aceste gospodării nu sunt afectate, deoarece hotărârea priveşte producţia de lapte preluată pentru comercializare şi/sau prelucrare industrială. Pe termen scurt, lucrurile s-ar putea să stea aşa. Pe termen lung, însă, a fost închisă o nişă prin care ţăranii puteau să transforme munca lor în venituri monetare. Este adevărat că hrana, la ţară, vine "din curte" (ouă, lapte, carne, brânză, făină). Dar e nevoie şi de bani. Hainele se cumpără din comerţ, copiii trebuie să meargă la şcoală, în casă mai e nevoie de una-alta. Singura cale de supravieţuire a micilor exploatări agricole (şi de prosperitate pentru posesorii lor) este să intre în circuitul economic. Ori acest drum se îngustează tot mai mult, până la închidere.

Ce-i opreşte însă pe oameni, vă veţi întreba, să cumpere mai multe vaci şi să comercializeze laptele de acum? Lipsa capitalizării şi orientarea spre subzistenţă. Ba mai mult, să facem un mic experiment mental. Să presupunem că un mic producător strânge cureaua, economiseşte şi mai cumpără două vite (a căror producţie ar reprezenta un surplus pentru comercializare). Acum puneţi-vă în situaţia unui combinat de lactate, care are nevoie de mii de tone de lapte zilnic. Cum l-aţi achiziţiona? Trimiţând camioane care să străbată nenumărate sate, pentru a cumpăra căteva sute de litri de calitate incertă din fiecare, sau printr-un contract cu 2-3 mari ferme? Răspunsul e evident (ca să nu mai vorbim că limitarea cotelor de producţie va duce oricum, în primă instanţă, la o ofertă uriaşă în raport cu cererea, deci la preţuri infime).  Iar procesul se va desfăşura la fel, deşi poate mai lent, în privinţa pieţelor agroalimentare din oraşe.

Povestea laptelui e doar prima dintr-un foileton. La fel cu vinul şi cerealele (la insistenţele Franţei), cu fructele (datorită presiunilor iberice – ştiaţi de exemplu că există un diametru minim al piersicilor care pot fi comercializate în UE?), cu carnea (unde oricum producţia României nu-i acoperă necesarul de consum!) etc.

Integrarea europeană poate însemna sfârşitul abrupt al micii exploatări agricole. În timp, acest sfârşit ar fi venit oricum, piaţa nu iartă lipsa eficienţei. Doar că trebuia pregătit cu grijă, oferind alternative de dezvoltare. Ce vor face oare după aderare cei aproape 10 milioane de oameni care trăiesc din mica producţie? Păi se vor apuca de altceva. Foarte bine! Doar că media de vârstă ridicată a populaţiei rurale, coroborată cu inexistenţa tradiţională a elasticităţii ocupaţionale la sate, ne sugerează că această evoluţie va fi dureroasă, chinuitoare şi nu suficient de rapidă. Generaţia care s-a irosit muncind pentru CAP-uri nu va avea deloc o bătrâneţe liniştită.