Din păcate, critica la adresa capitalismului a fost mai mereu un sport de masă, nu unul de performanţă. Totuşi, unele forme pe care le ia această critică sunt interesante. Odată la câţiva ani apare o noua „criză a capitalismului”, un nou contraargument fatal menit sa ne convingă: libertatea economică nu-i bună de nimic!
Azi e la modă condamnarea pieţei de capital. Se afirmă că tranzacţionarea publică a acţiunilor unor societăţi le transformă în adevărate moşii ale managementului, de vreme ce acţionarii sunt mulţi şi răsfiraţi, A.G.A. nu se convoacă suficient de frecvent, iar sindicalizarea angajaţilor în domeniul privat este ineficientă. Imaginea este una pe atât de pitorească pe cât de greşită. Lucrurile nu stau deloc aşa.
La mijloc stă o neînţelegere. A.G.A. este un proces democratic, dacă-i putem spune aşa, însă analogia cu sistemul politic se opreşte aici. În sistemul politic votul decide cine pierde şi cine câştigă. În A.G.A., prin vot se alege un management sau se hotărăşte o măsură importantă. În urma A.G.A., toţi acţionarii câştigă sau pierd în mod egal: acţiunea este un bun fungibil. O creştere sau o scădere în valoarea de piaţă a acţiunilor afectează toate acţiunile acelei companii, indiferent de proprietar.
O alta neînţelegere privind rolul A.G.A. este că ar fi vorba de un forum menit exprimării acordului sau dezacordului faţă de politica managerială. Într-un sens, aşa şi stau lucrurile, de vreme ce A.G.A. poate hotărî restructurări, mai ales la vârf, însă de aici până la a spune că A.G.A. este singura metodă prin care acţionarii îşi manifestă preferinţele este o cale lungă, imposibil de parcurs în mod legitim.
Pe o piaţă bursieră, acţionarii „votează cu picioarele”. Aşa cum nemulţumiţii părăsesc teritoriul statului care i-a nedreptăţit, aşa şi acţionarii îşi pot manifesta dezacordul faţă de o politică de preţuri a managementului (de exemplu) prin vinderea acţiunilor. Oferta şi cererea de acţiuni pe piaţa liberă stabilesc preţul acţiunii, preţ care poate fi văzut şi ca un barometru ce indică opinia pieţei fată de conducerea firmei.
O altă sursă de confuzie este credinţa că investiţia la bursă este un „joc” sau doar speculă. Sigur, există mulţi brokeri care acţionează speculativ. Prevăd variaţii ale preţului şi-şi asumă un risc. Mai există pe de altă parte şi „analiza fundamentală”, practica brokerilor de a evalua capitalul firmei şi performanţa managerială şi de a le compara cu valoarea de piaţă a companiei.
Un alt aspect al criticii este că acţionarii sunt mulţi, ceea ce face coordonarea deciziilor lor greoaie sau imposibilă, iar managementul este format dintr-un număr mic de indivizi care pot conspira eficient. Ceea ce pierde din vedere acest argument este că acţionarii cooperează eficient prin intermediul pieţei de capital. Piaţa liberă este tocmai un mecanism care permite colaborarea şi diseminarea informaţiei în mase mari şi eterogene de indivizi. Eficienţa unui sistem liber stă tocmai în aceea că permite atingerea unor nivele excepţionale de eficienţă şi prosperitate prin intermediul acţiunii individuale, nu prin şedinţe, comitete şi comiţii.
Ciudat este că exact acei oameni care în alte ocazii critică sistemul actual din perspectiva modelului concurenţei perfecte, model în numele căruia cer spargerea monopolurilor (reale sau închipuite) şi atomizarea forţată a pieţei, acum fac o întoarcere de 180° şi condamnă sistemul bursier, piaţa care se apropie cel mai mult de concurenţa perfectă. Numărul mare de participanţi, costurile de tranzacţionare mici şi transparenţa informaţională se transformă, peste noapte, din deziderate în motive de îngrijorare.
Concluzia nu poate fi decât una singură: piaţa dă verdictul final asupra activităţii managementului, iar acţionarii sunt piaţa. Frica de o noua oligarhie a CEO-ului este nejustificată, iar a spune că un sistem concurenţial, bazat pe proprietate privată, nu este „capitalism”, înseamnă a nu înţelege ambele noţiuni.
Catalin Tilimpea a comentat:
28 Martie 2006 la 00:03
Desi actionarii pot uneori vota “cu picioarele”, acest lucru nu este intotdeauna posibil. Daca managementul de varf al unei companii “o da in bara” economic vorbind, este foarte posibil ca actionarii sa nu mai aiba cui vinde actiunile companiei in cauza (la un pret nenul), tocmai din cauza difuzarii ieftine si rapide a informatiilor despre performanta companiei.
In opinia mea nu acesta este motivul pentru care esecul unei companii este la fel de “fair” ca si succesul ei, pentru angajati, pentru actionari si pentru tot restul lumii. Principiul de la baza acestui fairness cred ca este acela ca in momentul in care iti doresti sa castigi ceva trebuie sa si risti. Ai cumparat actiunea: ai cumparat si potentialele castiguri sau pierderi care pot rezulta.
Singura justificare morala necesara a contractului in care intra actionarul este, cred, aceea ca relatia de agentie dintre actionar si management este pe deplin asumata de toti participantii prin diverse acte: preluarea unei functii de conducere si respectiv cumpararea de actiuni.
Chatalin a comentat:
28 Martie 2006 la 15:03
Situatia din Romania e atipica: firmele de stat au fost listate din considerente politice. Un guvern oarecare a trebuit sa bifeze ‘privatizare’ si a a bifat cum a putut.
O sa fac un pic de istorie aici.
Dar ce inseamna listarea initiala (IPOul) unei companii? In principiu, inseamna ca actionarii ei au decis sa vanda o parte sau tot business ul. Cei care cumpara actiunile disponibile intr un IPO o fac indeobste in speranta aprecierii pretului actiunii respective. Inaintea unui IPO se circula un prospect de emisiune care detaliaza planul de afaceri al firmei, situatia financiara/legala, experienta managementului, si tot ce altceva e relevant pentru potentialii cumparatori. De obicei exista un manager de emisiune, o banca de investitii, care circula acest prospect cu clientii sai care ar putea fi interesati. De cele mai multe ori, acest manager atrage si alte banci de investitii daca emisiunea e mare si nu poate fi absorbita numai de el.
In fine, se bate palma si actionarii cumpara si principiul e acelasi de cand lumea si pamantul: caveat emptor. Sunt de acord cu Catalin, relatia de agentie este deplin asumata.
Voi reveni
Chatalin a comentat:
28 Martie 2006 la 16:03
Am revenit
Bun, odata listata compania, incep tranzactiile. Aici se complica treaba, apar foarte multe variabile. Sunt multe teorii cu care se opereaza… Pe forum o sa deschid un topic odata, sa discutam lucrurile astea.
Cel mai important lucru de inteles e ca frauda managementului companiei e o problema reala in piata de capital. Presiunea actionarilor este uriasa si unii manageri calca stramb: vedem cate cazuri de frauda sunt in US, ia cazul ENRON de pilda, poate cel mai mediatizat.
In opinia mea, este ca investitorii mici trebuie sa caute sa se educe cat mai mult financiar, sa poata citi un balance sheet, sa caute informatiile relevante despre firma, sa caute sa inteleaga riscurile specifice unei companii.
Investitorii mari sunt evident consiliati de banci de investitii care au manageri de portofolio specializati. Dar si acolo apar probleme, pentru ca unele banci pot avea conflicte de interese si pot face recomandari calduroase pentru actiunile firmelor in care au investit. Asta s a intamplat in trecut si a condus la pierderi usturatoare. Dar piata invata insa din greseli si in prezent standardele de disclosure din industrie s au imbunatatit. In plus, tot mai multi analisti financiari sunt graduati CFA, un program care are un cod de etica pe care il impune ca standard de practica in industrie.
Oamenii nu trebuie sa se fereasca de piata de capital decat daca vad investitia ca joc la loterie. In Romania persista sintagma ‘joc la bursa’ care ma seaca la icre si care spune ceva despre nivelul de intelegere al publicului larg. Din nou rezulta cat de importanta este educatia economica!
The Burden of Proof a comentat:
6 Aprilie 2006 la 16:04
Elsewhere…
If you can read Romanian you might be interested in this text I wrote for Liberalism.ro a while back, defending the capital market against the fashionable anti-capitalism criticism: Condamnarea pieţei de capital…