Demonstraţiile violente din Franţa de azi nu sunt rodul unui moment de rătăcire întâmplătoare. Ceea ce îi mână în luptă pe studenţii furioşi sunt aceleaşi reflexe mentale care au dus, anul trecut, la respingerea proiectului constituţiei europene. Natura protestului este însă paradoxală.

Fundalul manifestaţiilor de săptămâna trecută nu este cu mult diferit de cel pe care s-a desfăşurat referendumul din 2005: situaţia deplorabilă a economiei Franţei. Istoria ultimelor decenii, în care partidele succedate la putere s-au întrecut în a face pe plac sindicatelor, îşi produce acum efectele. Plafonul uriaş al salariului minim garantat, împreună cu săptămâna de lucru foarte scurtă, fac din forţa de muncă franceză una dintre cele mai scumpe din lume, dacă raportăm nivelul plăţilor la eficienţă. Costurile ridicate (la care se adaugă supra-reglementarea) generează o stare de "nervozitate" a capitalului, din ce în ce mai dispus să migreze înspre estul (nu doar) european. Dacă punem la socoteală, în plus, efortul bugetar făcut pentru susţinerea monedei unice (finanţat, evident, prin politici fiscale) şi cheltuielile enorme pentru subvenţiile agricole, avem explicaţia stagnării economice care a afectat Franţa în ultimii 5-6 ani. Singura cale de ieşire o reprezenta o liberalizare considerabilă. Însă cum nici un guvern nu părea dispus să-şi asume deficitul de popularitate rezultat din astfel de măsuri, găselniţa a fost de a scoate castanele din foc cu "mâna" constituţiei europene, plecând de la ideea că electoratul francez o va adopta oricum, măcar din ignoranţă sau din orgoliul de mare putere europeană. Până la urmă, au prevalat teama pierderii privilegiilor sociale şi groaza faţă de venirea unor muncitori din est, dispuşi să lucreze 10 ore pe zi pe bani puţini. Păstrând proporţiile, situaţia Franţei seamănă cu împotrivirea faţă de privatizare a electoratului român din 1990. Socialismul a mai înregistrat atunci o "victorie" triumfală.

(O paranteză: exact pe dos par să fi stat lucrurile în Olanda. Spaţiu tradiţional al libertăţii (uneori poate şocantă şi libertină) şi al pieţei libere, societatea batavă s-a opus exact aspectelor non-liberale ale proiectului. Cetăţeanul olandez nu a fost deloc extaziat de ideea adoptării unei constituţii care ar fi urmat să confere mai multă putere asupra sa birocraţiei de la Bruxelles decât are, în acest moment, guvernul Olandei. Hăţişul reglementărilor europene exercită prea puţină atracţie asupra unei societăţi a cărei predispoziţie mentală, formată în câteva secole de tradiţie comercială, este favorabilă regulilor puţine, simple şi clare.)

Cum strategia de a introduce un oarecare grad de liberalizare pe uşa din dos a eşuat, guvernul francez s-a văzut in situaţia de a îşi asuma riscurile căii directe. Legea faţă de care protestează studenţii nu este decât o încercare timidă. La urma urmei, propunerea contestată de protestatari este ca un angajator să-l poată concedia pe un angajat tânăr în primii doi ani de la angajare, argumentul lor principal fiind că securitatea jobului este o compensaţie echitabilă pentru dificultatea de a-l găsi. Paradoxul provine din faptul că tocmai această aparentă securitate, între altele, face ca piaţa muncii să ofere puţin tinerilor.

Puneţi-vă în postura unui angajator. Nu este deloc de neglijat riscul ca un candidat să vă păcălească departamentul de resurse umane şi, după angajare, să se dovedească incapabil să ţină pasul. Mai mult, operaţi în condiţii de incertitudine. Poate că peste şase luni guvernul va impune o nouă taxă, preţul petrolului va exploda sau, pur şi simplu, cererea pentru produsele pe care le oferiţi va scădea în mod semnificativ. În aceste condiţii, dacă procedura de concediere este dificilă (sau chiar prohibită), compania se va trezi, în cel mai bun caz, în situaţia în care va trebui să-şi aloce resursele nu pentru dezvoltare sau investiţii, ci pentru a plăti un personal căruia nu are, de fapt, ce să-i dea de făcut (în cel mai rău caz, compania va da faliment). Pe termen lung, acest tip de reglementare a pieţei muncii duce la o rată scăzută a economisirii şi a investiţiilor, deci la mai puţine locuri de muncă. Pe termen scurt, efectul principal este că o companie se va gândi de zece ori înainte de a angaja pe cineva (mai ales că ea este deja captiva cercului vicios, prin aceea că este foarte greu să renunţe la vreunul dintre angajaţii pe care îi are). Cel mai mult pierd ofertanţii de pe piaţa muncii, în special cei care nu sunt încă angajaţi (şi anume tinerii). Ce se va întâmpla, probabil, dacă protestatarii vor avea în cele din urmă câştig de cauză? Vor continua să piardă.

Mă simt obligat la două precizări precaute. Nu suspectez nici un segment al clasei politice franceze de ataşamente liberale serioase. Este posibil ca efectele timidei liberalizări să fie la rându-le timide (mai ales în condiţiile în care supra-reglementarea rămâne atitudinea dominantă, iar "patriotismul economic" propus ca filosofie a guvernării de către preşedintele Chirac se reduce la o formă de protecţionism naiv).

De asemenea, rămâne deschisă întrebarea: dacă argumentul în favoarea legislaţiei propuse de guvern este atât de simplu, cum se face că studenţii protestatari nu îl sesizează? A invoca manipularea sau obtuzitatea, ca atare, sunt mai curând pseudo-ipoteze simpliste. S-ar putea ca răspunsul să aibă de-a face cu neîncrederea funciară a intelectualităţii franceze în libertatea economică, derivată din socialismul predominant (în diverse forme) în universităţi şi din lipsa de educaţie economică. Dar întrebarea rămâne deschisă, la fel ca şi o alta, cel puţin la fel de dramatică: de ce protestele din Franţa (fie că sunt ale agricultorilor, ale studenţilor sau ale tinerilor musulmani de la periferii) tind să degenereze în violenţă?