Au trecut aproape neobservate, la începutul lunii martie, luările de poziţie a două mari asociaţii patronale împotriva privatizării CEC. Astfel, Confederaţia Patronală a Industriei, Serviciilor şi Comerţului din România (CPISC), împreună cu Asociaţia Oamenilor de Afaceri din România (AOAR) au protestat împotriva privatizării, argumentând că nu văd temeiul unei astfel de decizii.

Ştirea are, fără îndoială, doza ei de ilaritate. E ca şi cum un medic s-ar plânge că are de-a face cu oameni bolnavi, pe motiv că întâlnirea cu boala îi stârneşte depresii. Demersul patronatelor scapă logicii uzuale a situaţiei. De ce s-ar împotrivi nişte antreprenori oneşti, a căror bunăstare ne-am gândi că depinde, între altele, de gradul de libertate economică de care se bucură, unei acţiuni al cărei efect predictibil ar fi acela de a mai lua din mâna statului un instrument de intervenţie directă pe piaţă? La o primă vedere, motivele sunt obscure. Şi totuşi…

Asociaţiile patronale din România au învăţat repede că reţeta infailibilă a succesului are la bază abilitatea de a se comporta ca nişte sindicate pe dos. Că atunci când sindicatele pretind un privilegiu de la stat, cel mai productiv curs de acţiune este de a pretinde, în contrapartidă, un alt privilegiu. Că obiectivul nu este acela de a diminua gradul excesiv de reglementare, ci de a obţine reglementările avantajoase. Altfel, e bine ca reglementarea să fie excesivă, mai ales pentru nesimţiţii care vor să ne concureze. Să se înveţe minte! Să vadă cât de greu este să fii antreprenor şi să le piară cheful!

Exemplele sunt nenumărate. Hăţişul regulilor de licenţiere face ca încercarea de a intra pe anumite segmente de piaţă să fie virtualmente imposibilă. Sistemul fiscal este astfel conceput încât să elimine companiile mici, cu probleme de cash-flow (în momentul în care ai emis o factură, eşti deja dator la stat, chiar dacă vei încasa banii peste o lună, peste un an sau niciodată). Standardele de calitate sau specificaţiile tehnice non-necesare fac improbabilă apariţia unor companii care să producă şi să vândă ieftin. Ce sentiment înălţător, ce satisfacţie inegalabilă este să fii performant atunci când "arbitrul" îţi elimină toţi adversarii de pe teren încă din minutul 10!

Mai poate fi lansată şi o altă ipoteză, care are de-a face mai direct cu specificitatea tranziţiei noastre. Marile exemple româneşti de succes în afaceri sunt, în majoritatea cazurilor, mari exemple de succes în afacerile cu statul. Pe piaţă, consumatorul tinde să fie năzuros. El vrea sa cumpere mai ieftin (oroare!!!) şi, pe cât posibil, mai bun. Pentru a-l mulţumi, e nevoie de efort (pentru dezvoltare, pentru reducerea costurilor de producţie, pentru fidelizare etc.) Ca să nu mai vorbim că te poate părăsi oricând, prins în mrejele seducătoare ale eventualei concurenţe. Abilităţile necesare unui bun jucător pe o piaţă liberă sunt de natură antreprenorială. Statul, pe de altă parte, este un cumpărător cuminte. Nu "munceşte" pentru bani, aşa că işi permite să fie filantrop. Nici măcar nu e nevoie de măsluirea unor licitaţii, de exemplu. E suficient să convingi ministerul (sau primăria, agenţia etc) să compună caietul de sarcini astfel încât produsul tău să fie singurul care îndeplineşte specificaţiile tehnice. Iar pentru acest tip de convingere, abilitaţile necesare sunt diferite. Nu e nevoie să fii un bun antreprenor, ci un bun politician (spectrul instrumentelor posibile de "persuasiune" e practic nelimitat, mergând de la presiuni ameninţătoare, până la "atenţii" şi zăhărel).

Cele mai multe asociaţii patronale sunt departe de a fi nişte campioni ai pieţei libere. Atitudinea lor nu este însă iraţională. Libertatea presupune disponibilitatea asumării de riscuri, iar costurile erorii sunt mari. Dacă maniera cea mai puţin costisitoare pentru eliminarea riscurilor este aceea de a "curta" statul, nu este de mirare că ea va fi adoptată. În tridentul stat-sindicate-patronate nimeni nu pierde, atâta timp cât este dispus să-şi asume, pe rând, postura mâinii care o spală pe alta şi a celei spălate (uşor de imaginat cine primeşte rolul "obrazului subţire" în distribuţie). Vocea firavă a consumatorului este…ei bine, prea firavă ca să conteze.

PS. Care este, totuşi, motivul pentru care patronatele se opun acestei privatizări? Suntem oare condamnaţi la speculaţie şi/sau ignoranţă? Se prea poate. Doar că una dintre ştiri ("Patronii se încruntă la CEC", în "Cotidianul", 20 martie), menţionează alternativa patronală la privatizare: "soluţia optimă poate fi încredinţarea administrării acesteia unei companii specializate pe baza unui contract de administrare, cu înalte clauze de performanţă, iar eventuala majorare de capital se poate face prin subscripţie publică până la nivelul satisfacator".  Condiţia umană este marcată de incertitudinea cu privire la viitor. Tocmai de aceea, nu avem de unde să ştim când va avea nevoie un nou FNI de un contract cu acelaşi CEC, măcar aşa, pentru naivii uşor impresionabili. Sună familiar…