Dezbaterea la zi din presa economică românească priveşte un singur aspect important: necesitatea statului de a colecta la buget circa 35% din Produsul Intern Brut (PIB). În prezent, guvernul nu reuşeşte să adune decât 29%, la un deficit bugetar estimat pentru anul acesta la aproximativ 1% din PIB. Situaţia îngrijorătoare pentru analişti derivă din iminenta aderare la Uniunea Europeană, acolo unde România va trebui să absoarbă 30 de miliarde de euro în perioada 2007-2013. Şi cum aceşti bani nu sunt chiar un cadou, proiectele de investiţii vor trebui iniţial să fie finanţate de guvern. Doar ulterior nota de plată va fi decontată la Bruxelles. Pe lângă imperativul investiţiilor, România va fi nevoită să contribuie cu 1% din PIB la bugetul comunităţii europene, astfel că majoritatea analiştilor economici văd economia romanească sufocată de aceste cheltuieli. În cea mai pură logică intervenţionistă, singura soluţie pentru evitarea unui scenariu neplăcut este majorarea taxelor, până la un nivel la care să asigure colectarea la buget a 35% din PIB. Două tipuri de argumente sunt folosite pentru susţinerea acestei măsuri.

În prima variantă, se aduce în discuţie nivelul precar al infrastructurii, al subfinanţării educaţiei şi sănătăţii. Argumentul ia forma următoare: "dacă vrem să recuperăm decalajul ce ne separă de vestul Europei, trebuie să investim mai mult, astfel că banii UE sunt soluţia ideală pentru aceste neajunsuri". Aici apar două probleme importante. Sunt identificate nişte domenii, considerate problematice, şi rezultă că scoaterea lor din criză o constituie finanţarea generoasă pe canale guvernamentale. Din păcate, banii nu aduc fericirea decât pentru puţini oameni. Lipsa fondurilor necesare nu reprezintă decât o parte din problema educaţiei şi a sănătăţii. Principalul neajuns este implicarea statului, cel mai prost dar interesat administrator. Infrastructura arată jalnic pentru că străzile sunt în gestiunea primăriilor sau a Ministerului Transporturilor, şi nu neapărat pentru că lipsesc banii. Profesorii s-au adaptat excelent la sistemul privat de învăţământ, vezi cazul meditaţiilor, dar nimeni nu cere scoaterea educaţiei de sub tutela statului. În privinţa sănătăţii, referinţa numărul unu pentru starea sistemului este filmul "Moartea domnului Lazarescu", la care se adaugă contribuţiile triple pe care le plătesc românii pentru un tratament prost: cele mai mari asigurări de sănătate din Europa, şi cu toate acestea suportă o parte din spitalizare şi trebuie să pregătească nelipsitul plic pentru "domnul/doamna doctor". Banii UE nu vor rezolva aceste probleme pentru că nu banii sunt soluţia. Investiţia guvernamentală se confruntă cu două neajunsuri insurmontabile: calculul economic şi stimulentele perverse (vezi studiul lui Marius Spiridon - "UE şi ţările candidate din Est: dezvoltare prin transformare sistemică" (PDF), disponibil la Institutul European din România, secţiunea working papers)

În a doua variantă de argument se folosesc exemple de ţări dezvoltate care adună la buget foarte multe resurse, media europeană fiind de 45% din PIB. Concluzia analiştilor este simplă dar dezamăgitoare: succesul se datorează fondurilor abundente colectate de guvern. Fals. Pe lângă alte argumente teoretice mai importante, este relevant exemplul Irlandei, una dintre ţările europene cu cel mai ridicat nivel de trai, dar unde bugetul guvernului depăşeşte cu puţin 31% din PIB. Mai important, reforma irlandeză s-a făcut tocmai prin reducerea cheltuielilor şi nu prin creşterea lor. Din păcate, acest exemplu nu apare în publicaţiile economice.