Frecvent şi pe bună dreptate i se reproşează învăţământului universitar din România eşecul în a produce absolvenţi ce deţin calificările cerute pe piaţa muncii şi faptul că, în consecinţă, multe facultăţi produc şomeri. Toate acestea sunt cât se poate de adevărate, însă în discuţia acestei probleme se ignoră întotdeauna o soluţie simplă, dar eficientă: certificarea privată.

Un aspect important al problemei constă în implicarea statului în certificare şi standardizare, atât pe piaţa muncii cât şi în restul industriei. Vasta majoritate a discuţiilor pe marginea acestei probleme se desfăşoară sub presupunerea tacită că avem de-a face cu o problemă a statului, cu alte cuvinte, cu o problemă politică. (Este vorba despre eternul „trebuie să se facă ceva”, şi prin asta se înţelege că statul trebuie să facă ceva: intervenţie, reglementare, control, supraveghere).

În ziua de azi, statul este considerat responsabil pentru aproape orice. Atunci, de ce n-ar fi responsabil şi pentru lipsa de competenţe utile a absolvenţilor? În primul rând, să analizăm cauzele ineficienţei aparatului statal… totul se reduce la „incitative”, termenul folosit de economişti pentru a se referi la motivaţiile diferitelor persoane implicate, structura de câştiguri şi pierderi asociate cu diferite alternative.

Caracteristica principală a statului este natura sa de agent monopolist: atunci când statul îşi arogă prerogative, în orice domeniu, elimină principala cauză a progresului, concurenţa, care permite satisfacerea preferinţelor consumatorilor. Oferta statului nu poate fi refuzată pentru că pur şi simplu este lege, iar „unde-i lege nu-i tocmeală” şi deci unde-i lege nu-i nici acord liber, concurenţă.

Funcţionarii statului nu au nici un motiv să depună eforturile necesare pentru a actualiza în mod continuu conţinutul programelor şcolare. Chiar dacă ar vrea să facă asta, au o problemă informaţională redutabilă în a strânge şi compila, în timp util, toate detaliile şi cunoştinţele necesare pentru alcătuirea unei asemenea programe. Viteza cu care afacerile se fac şi se desfac, varietatea de competenţe şi oportunităţi, progresul tehnic, toate acestea ar trebui să ridice dubii serioase referitoare la eficienţa unui sistem centralizat, ce revizuieşte cel mult odată pe an programe-mamut (pe o durată de 4+ ani), prin decizie de comitet.

Problema pe care o pun este în ce măsură putem găsi alternative private la facultăţile turn-de-fildeş, propice pentru teoretizare excesivă, irelevanţă, ineficienţă şi corupţie legendară. Din fericire, răspunsul ne vine sub forma unor cazuri concrete.

Există, chiar şi în condiţiile actuale, alternative private şi de succes la sistemul centralizat de învăţământ de stat. Industria IT este binecunoscută pentru viteza cu care substituie ultimele inovaţii tehnologiei vechi. Pe de altă parte, încercările Ministerului Educaţiei de a produce competenţă reală în acest domeniu sunt eşecuri răsunătoare. Începând cu celebrele şi mult râvnitele clase de informatică de la liceu şi terminând cu facultăţile „de profil”, nici o asemenea instituţie nu produce absolvenţi care să poate începe direct munca practica (abstracţie făcând de cei care se educă prin eforturi proprii, mai degrabă împiedicaţi decât ajutaţi de programa şcolară.)

Se teoretizează excesiv, se răsplăteşte conformismul şi „solidaritatea de catedră”, iar orice mişcare în direcţia progresului şi a practicului e privită cu neîncredere şi chiar adversitate. Asta numai pentru că veniturile celor implicaţi sunt doar foarte vag corelate cu rezultatele produse, lucru de altfel valabil pentru toate situaţiile în care statul îşi impune serviciile.

Să revenim la certificarea privată, ca alternativă credibilă şi de succes la învăţământul de stat… Pot da exemplu programele similare ale mai multor companii, însă mă voi opri asupra programului Cisco Networking Academy, derulat de compania americană Cisco în România din 1999. Printr-un sistem de academii locale, centre de pregătiri certificate de Cisco, mii de elevi, studenţi şi pasionaţi au avut acces ieftin la cursuri în format electronic pe tema administrării de reţele de calculatoare, programare Java sau sisteme de operare Unix. Instructori, la rândul lor certificaţi, oferă asistenţă elevilor. Parcurgerea cursului, şi a testelor periodice, culminează cu testarea finală şi emiterea diplomei de certificare.

De-a lungul unui semestru, cel mult, cursantul mediu devine capabil să utilizeze tehnologii de ultimă oră, competenţă certificată şi de diploma care asigură eventualul angajator că persoana în cauză are o pregătire mult mai utilă decât cea dobândită în instituţiile de stat.

Compania Cisco este motivată să-şi păzească renumele şi să-şi promoveze produsele, şi de aceea programa este mereu la zi şi relevantă, şi nu se face rabat la exigenţă. Absolvenţii se bucură de o certificare credibilă, care le poate asigura accesul la multe posturi bine plătite, şi asta la costuri minime. Firmele au de câştigat pentru că au acces la candidaţi pregătiţi şi gata de muncă, fără calificare costisitoare la locul de muncă. Concurenţa dintre firme cu certificări comparabile ţine preţurile la nivele joase.

Ai crede că o asemenea poveste de succes ar trebui să încânte statul, însă în repetate rânduri birocraţii s-au arătat mai interesaţi de prezervarea sistemului lor privilegiat decât de problemele reale ale pieţei muncii. De exemplu, celebra lege care specifică scutiri de impozit pentru programatori, menită să descurajeze „periculosul” brain-drain (adică, comerţul liber, dar despre asta cu altă ocazie), ei bine, această lege prevede aceste privilegii doar pentru absolvenţii unor facultăţi anume, facultăţi care (e uşor de ghicit) sunt în vasta lor majoritate de stat.

3. au diploma de absolvire eliberata de o institutie de invatamant superior acreditata, cu specializarea Automatica, Calculatoare, Informaţica, Cibernetica, Matematica sau Electronica şi presteaza efectiv una din activitatile prezentate in anexa

E irelevant că lucrezi ca programator, că ai nenumărate certificări emise chiar de companiile lideri în domeniu în care lucrezi (Microsoft, IBM, etc.), contează că nu ai investit 4 ani din viaţă în studiul matematicilor pe care nu le vei folosi niciodată (printre altele), în cadrul Ciberneticii sau a Automaticii.

Şi dacă exemplul cursurilor organizate de Cisco nu-i va mulţumi pe cârcotaşi, care cu siguranţă vor obiecta ca acest program a devenit victima propriului succes, numărul posesorilor de certificate fiind relativ mare, şi deci mai puţin credibil, vă propun exemple „mai respectabile”. Certificările emise de companii ca IBM, BEA, Oracle sau Microsoft, în urma unor teste date pe calculator, sub supraveghere, la sediul unor firme specializate în testare tehnică, sunt mult mai valorizate de patroni, beneficiarii finali ai mâinii de lucru, decât orice diploma de licenţă. Cu cât certificarea este mai avansată şi specializată, cu atât interesul angajatorilor este mai mare.

Industria IT, deşi este un domeniu tehnic în continuă transformare, şi-a rezolvat propriile probleme educaţionale într-un mod eficient, printr-un sistem de certificare privată, ieftină şi credibilă, şi toate acestea în ciuda statului, nu cu vreun ajutor din partea acestuia.

Nenumărate alte domenii şi-au creat propriile mecanisme private de certificare, calificare şi evaluare. Se evită teoretizarea excesivă şi divagaţiile generaliste asociate cu învăţământul universitar standard, iar asta nu poate însemna decât rezultate mult mai bune, atât pentru angajat cât şi pentru angajator.

Aşadar, problema educaţiei poate fi şi este recomandabil să fie o problemă privată. Tot ceea ce ar trebui să cerem statului este neimplicare şi renunţarea la avantajele artificiale acordate instituţiilor de învăţământ proprii. În rest, „laissez faire, laissez aller, laissez passer”.