Potrivit Constituţiei, suntem o naţiune liberă. Şi totuşi, după 1989, lideri politici şi intelectuali încearcă să ne convingă de faptul că abuzăm de libertatea câştigată. Prin „abuzul de libertate” înţelegem, de regulă, exercitarea libertăţii personale dincolo de anumite limite naturale sau convenţionale ale acesteia.

Este oare întemeiat acest punct de vedere? După părerea mea, nu. Cred că teoria abuzului de libertate provine, conştient sau nu, dintr-o ostilitate faţă de această valoare. Sursa ei, relativ uşor de identificat, este mentalitatea paternalistă.

Pentru a-mi susţine punctul de vedere, voi începe prin a preciza noţiunea de libertate. În primul rând, prin libertate înţeleg libertatea personală a fiecăruia dintre noi. Libertatea este întotdeauna a cuiva. Ea nu există la un nivel pur abstract, ci este un atribut al fiecărui individ concret.

Putem vorbi, desigur, şi despre libertatea comunităţii locale, a naţiunii şi aşa mai departe. Dar aceasta numai ca expresie a libertăţii personale – deci numai în cazul în care comunitatea locală, sau naţiunea, sau orice alt grup apare ca o realitate individuală. Cu alte cuvinte, libertatea este personală sau nu este deloc. Aşa-zisa libertate colectivă este o simplă abstracţie în numele căreia indivizii concreţi sunt ţinuţi în sclavie.

În al doilea rând, prin libertate înţeleg absenţa oricărei forme de coerciţie exercitate împotriva unei persoane. Absenţa coerciţiei nu înseamnă absenţa obstacolelor fizice, sociale sau de oricare altă natură, ci absenţa acelor constrângeri prin care un om este obligat să se supună voinţei altuia – altfel spus, absenţa acelor constrângeri care au drept scop transformarea individului într-o fiinţă subordonată. (Şi părinţii, de exemplu, îşi supun copiii la constrângeri. Dar scopul acestora este înzestrarea copiilor cu acele abilităţi care să le permită ulterior să funcţioneze ca fiinţe autonome. Prin urmare, nu orice constrângeri la care este supus un individ conduc la anularea libertăţii individului respectiv).

Libertatea personală înţeleasă ca absenţă a coerciţiei este, aşadar, o libertate umană. Ea este libertatea unui om viu, în carne şi oase, în raport cu ceilalţi oameni. Astfel înţeleasă, libertatea garantează fiecăruia dintre noi o sferă proprie înlăuntrul căreia nimeni nu are dreptul să intervină.

Toate acestea pot fi mai bine înţelese prin opoziţie cu conceptul totalitar de libertate colectivă. Acest concept neagă orice formă de autonomie individuală. Fiecare individ este permanent controlat, viaţa lui depinzând în fiecare moment de deciziile unui centru atotputernic şi care pretinde a fi atoateştiutor.

Un astfel de centru decide cu privire la viaţa indivizilor până în cele mai mici detalii: când să se culce şi când să se trezească, unde şi cât să muncească, ce să citească, cu cine să se căsătorească şi câţi copii să aibă cum să-şi petreacă timpul liber etc. Cu alte cuvinte, libertatea colectivă nu este altceva decât puterea discreţionară a unei minorităţi „alese” asupra tuturor celorlalţi oameni.

Este foarte important să dăm noţiunii de libertate un sens cât mai precis. În felul acesta vom evita vorbăria inutilă şi confuziile. Una dintre cele mai frecvente confuzii cu privire la libertate îl constituie aşa-numitul „paradox al libertăţii”. Potrivit acestui paradox, libertatea se poate anula: dacă sunt liber, sunt liber şi să renunţ la propria mea libertate.

Dacă însă prin libertate înţelegem absenţa coerciţiei generatoare de subordonare şi dependenţă, acest paradox dispare. Libertatea nu este, în cazul acesta, o simplă libertate de opţiune. Fără îndoială că pot alege să accept coerciţia şi să renunţ aşadar la sfera mea privată. Dar, procedând astfel, nu renunţ la libertate în numele libertăţii. Altfel spus, libertatea ca absenţă a coerciţiei nu se poate anula pe sine. Dacă renunţ la libertate, o fac din cu totul alte motive decât acelea care ţin de libertatea însăşi.

O astfel de înţelegere a libertăţii are nenumărate consecinţe benefice. În primul rând, ea reprezintă temelia regimurilor politice moderne de tip liberal. Toate acele libertăţi civile care ne sunt garantate de către o constituţie liberală nu reprezintă altceva decât cazuri particulare ale libertăţii înţelese ca absenţă a coerciţiei.

În al doilea rând, libertatea astfel înţeleasă generează o societate cu un potenţial de dezvoltare infinit superior celor al societăţilor controlate. Dacă fiecare om este liber (în sensul de mai sus), el acumulează mai multă experienţă şi mai multe cunoştinţe decât în cazul în care comportamentul său ar fi fost dirijat de o instanţă birocratică.

Bunuri la care altfel nu am fi avut acces, experienţe noi, cunoştinţe capabile să schimbe lumea, toate acestea nu pot fi obţinute decât cu condiţia ca fiecare persoană să aibă garantată propria sa sferă privată. La urma urmei, este greu de crezut că fizica lui Einstein, calculatoarele personale sau telefoanele mobile ar fi putut fi create într-o lume închisă.

Cu toate acestea, există încă oameni care cred că libertatea ca absenţă a coerciţiei generează dezordine, sau că ea este expresia unui idealism păgubos, de vreme ce legile unui stat sunt oricum instrumente de exercitare a coerciţiei.

Putem replica acestor obiecţii arătând că, în lumea reală, există deja regimuri politice stabile întemeiate pe libertatea personală înţeleasă ca absenţă a coerciţiei. Exemplul american nu este decât unul din multele posibile. Relaţia dintre acest tip de libertate şi dezordine poate fi deci pusă sub semnul întrebării.

Pe de altă parte, legile unui stat de drept (în sensul liberal al termenului, care echivalează practic cu „statul minimal”) sunt instrumente ale coerciţiei împotriva coerciţiei. Nu trebuie să uităm că libertatea nu înseamnă absenţa oricărui tip de coerciţie, ci doar a coerciţiei prin care un individ sau un grup de indivizi ajunge să fie subordonat altui individ sau grup. Dacă legea este o normă universală, aplicabilă tuturor în acelaşi mod şi în aceeaşi măsură, ea nu creează nimănui un statut subordonat.

Scopul legilor înţelese ca norme universale este acela de a proteja libertatea personală a fiecărui cetăţean. În lumea reală, oricine (inclusiv guvernul) poate fi tentat să încalce libertatea celuilalt. Legea apare astfel ca o contra-reacţie, ca un răspuns dat celui sau celor care acţionează împotriva libertăţii altora.

Aşadar, dacă prin libertate înţelegem absenţa coerciţiei generatoare de dependenţă, ideea că oamenii abuzează de libertatea lor devine un nonsens imposibil de susţinut. Nu libertatea, ci coerciţia poate fi excesivă. Cei care ne învaţă altfel pregătesc drumul viitorilor dictatori.