Am urmărit cu mult interes dezbaterea publică pe tema Agenţiei Naţionale de Integritate (ANI), atât ca asociat al uneia din părţile aflate în divergenţă, cât şi ca simplu cercetător al politicilor anticorupţie. Sunt conştient că punctul de vedere pe care îl voi formula este nepopular şi minoritar în aceste zile, dar trebuie să fim de acord că minorităţile nepopulare îşi au rostul lor într-o societate liberă.
În primul rând, o constatare: ANI va trebui înfiinţată, în condiţiile în care ea a ajuns să fie inclusă printre condiţiile pe care România trebuie să le îndeplinească până la raportul decisiv al Comisiei Europene din septembrie 2006. Nu voi insista acum nici asupra semnificaţiei acestei condiţionalităţi şi nici asupra procesului prin care Comisia Europeană a ajuns să o adopte [1] .
În urma disputelor din ultimele zile, este evident că există divergenţe serioase cu privire la felul cum ar trebui sa arate ANI. Consider că aceste divergenţe sunt absolut normale, dată fiind dificultatea subiectului, astfel încât divergenţele reflectă încercări de a oferi cu bună-credinţă soluţii la o problema dificilă. Până acum, răspunsurile oferite au luat forma a două proiecte de lege, unul redactat în 2004 de Transparency International Romania (TI), asumat cu minime modificări de Ministerul Justiţiei (MJ) de la acea dată, adoptat de Camera Deputaţilor în septembrie 2004 şi blocat ulterior în Comisia Juridică a Senatului şi al doilea, iniţiat de actualul MJ în urma unei recomandări din raportul de audit al Freedom House, asumat prin noua Strategie Naţională Anticorupţie (2005-2007) şi trecut prin trei variante succesive până la forma pe care o avem astăzi în faţă.
După părerea mea, deşi ambele proiecte reprezintă, aşa cum spuneam, încercări oneste de a oferi o soluţie la problema controlului averilor şi al conflictelor de interese, ambele sunt deficitare. Un indiciu în acest sens ni-l oferă faptul că ambele proiecte au făcut, la vremea lansării lor publice, obiectul unor critici şi controverse. În vara anului 2004, proiectul iniţiat de TI a fost criticat de câteva organizaţii neguvernamentale, în cadrul unei mese rotunde găzduite de Institutul pentru Politici Publice (IPP). La rândul său, proiectul sau, mai curând, proiectele iniţiate de actualul MJ au fost criticate de organizaţii neguvernamentale: Centrul de Resurse Juridice (CRJ) in august 2005, APADOR-Comitetul Helsinki şi TI în martie 2006 şi CRJ, Fundaţia pentru o Societate Deschisa (FSD) şi TI în iunie 2006.
Cu riscul de a suna prea solomonic, aş spune că aproape toate aceste critici pot fi considerate justificate. Fiecare a avut, la timpul său, dreptatea sa, dar problema e că aceste dreptăţi sfârşesc prin a se anula reciproc. Aceasta pentru că din două încercari oneste de inginerie instituţională nu rămân în final decât două tentative eşuate de a rezolva un fel de cuadratură a cercului juridic, prin insistenţa nefericită de a aduna într-o singură instituţie competenţe, jurisdicţii şi arii de reglementare foarte diferite.
Voi încerca să explic în continuare de ce cred că ANI nu era necesara ca instituţie, în cazul în care ceea ce ne preocupă este controlul averilor şi al conflictelor de interese. În primul rând, cele două dimensiuni (controlul averilor şi cel al conflictelor de interese) sunt foarte diferite, atât prin obiectul lor, cât şi prin tipul de expertiză şi de mijloace necesare pentru abordarea fiecăreia; or nu am întâlnit până în prezent argumente convingătoare care să lămurească de ce aceste două dimensiuni trebuie plasate într-o singură instituţie.
În al doilea rând, cred că ar trebui să fim mai reticenţi faţă de înfiinţarea unor instituţii noi, atât timp cât avem deja un cadru instituţional dezvoltat, care poate prelua, cu minime reglaje legislative, atribuţiile şi competenţele dorite. În cazul nostru, făcând legătura cu punctul anterior, mi se pare că "locul natural" al activităţii de control al averilor (însă numai al acesteia) ar fi fost o direcţie în cadrul autorităţii fiscale (ANAF). Ar fi de remarcat că proiectul MJ din februarie 2006 a avut o jumătate de intuiţie corectă, pentru că aşeza agenţia în cadrul ANAF, însă a persistat în tratarea "la pachet" a controlului averilor şi al conflictelor de interese; evident, inspectorii fiscali nu ar fi cei mai indicaţi pentru a controla conflicte de interese.
În schimb, cred că este aproape imposibil să găsim, pentru controlul conflictelor de interese, un asemenea "loc natural" unic, în care să plasăm activitatea de control pentru toate demnităţile şi funcţiile publice, de la parlamentari la primari, de la miniştri la magistraţi şi de la funcţionari publici la personal contractual. Pe scurt, spre deosebire de controlul averilor, cel al conflictelor de interese este extrem de greu de centralizat într-o singură instituţie. (Sigur, pe cale legislativă se poate decide orice, însă aici încercăm să cântărim meritele şi dezavantajele unei soluţii sau alteia).
Se pune deci întrebarea cum ar fi putut fi organizată mai bine activitatea de control al conflictelor de interese? După părerea mea, ar fi trebuit găsită o "cale de mijloc" între centralizarea într-o instituţie unică (de tipul ANI) şi fragmentarea extremă care ar lăsa controlul exclusiv la nivelul fiecărei instituţii publice în parte. O asemenea cale de mijloc ar putea fi relativ uşor de găsit dacă ne-am tempera cât de cât tentaţia inovării instituţionale şi am încerca să valorificăm ceva mai mult cadrul nostru instituţional, care e suficient de sofisticat pentru a răspunde (şi) acestui obiectiv de politică publică.
Concret, pentru fiecare categorie majoră de angajaţi din sectorul public avem deja o instituţie de reglementare şi/sau control, care ar fi putut prelua, dacă nu o avea deja, activitatea de control al conflictelor de interese. Astfel, pentru magistraţi avem Consiliul Superior al Magistraturii (CSM) şi pentru funcţionarii publici avem Agenţia Naţionala a Funcţionarilor Publici (ANFP). Discuţia devine puţin mai complicată în legătură cu alte categorii de demnităţi publice. Pentru membrii Guvernului, am putea avea o comisie parlamentară de etică (ca un exemplu de folosire a pârghiilor de control parlamentar asupra executivului) sau, dacă se preferă o soluţie "depolitizată", de ce nu, Avocatul Poporului (AvP). Cazul parlamentarilor comportă o discuţie similară, putând exista argumente de ordin constituţional pentru a păstra controlul conflictelor de interese în interiorul Parlamentului, în cadrul comisiilor de etică. Totuşi, din nou, dacă "politizarea" este considerată un risc inacceptabil, Avocatul Poporului ar putea fi o soluţie plauzibilă (deşi oarecum mai discutabilă decât în cazul demnităţilor executive). În cazul Preşedintelui României, orice soluţie de control al conflictelor de interese plasată în afara Parlamentului mi se pare inacceptabilă constituţional.
Trăgând linie, am rămâne cu un sistem de control al conflictelor de interese destul de suplu şi de adecvat, format, în varianta cea mai extinsă, din instituţii deja existente, dar pe care, la ora actuală, le folosim insuficient: CSM, ANFP, AvP şi sistemul comisiilor parlamentare. Evident, într-un astfel de scenariu, efortul legislativ nu s-ar mai fi concentrat pe crearea unei instituţii noi, de mega-control, cu nenumărate probleme jurisdicţionale, ci pe reglarea fină a competenţelor şi procedurilor unor instituţii deja existente. Mai departe, nimic nu ne-ar împiedica să încurajăm sau chiar să obligăm toate instituţiile publice să adopte şi să aplice local reguli interne de raportare şi control al conflictelor de interese, adaptate propriului specific, prin intermediul unor mecanisme proprii, cum ar fi, de exemplu, comisiile de disciplină.
Avantajele majore ale unei astfel de abordări mai puţin centralizate ar fi, pe lângă valorificarea potenţialului existent în actualul cadru instituţional, despre care am pomenit anterior, o binevenită mutare a centrului de greutate al activităţii de control al conflictelor de interese la un nivel mai apropiat şi mai adecvat fiecărui tip de instituţie publică, din care ar putea rezulta şi un plus de responsabilizare.
Aş dori să mai menţionez un aspect destul de neglijat, însă esenţial, al reglementării conflictelor de interese. Dacă parcurgem literatura dedicată acestui subiect, precum şi abordările practice ale acestuia în democraţii avansate, remarcăm atenţia specială acordată laturii preventive. Noi ne-am grăbit să incriminăm penal conflictul de interese (o iniţiativă cel puţin discutabilă într-o ţară cu o cultură organizaţională în care conştientizarea conflictelor de interese de-abia face primii paşi), însă continuăm să ignorăm complexitatea practicilor pe care le aşezăm sub umbrela comodă a termenului "conflict de interese".
Există, desigur, conflictul de interese consumat sau materializat într-o decizie. Această decizie poate fi politică, administrativă, judecătorească etc. şi se tratează relativ simplu, cu sancţiuni de diverse tipuri, corespunzător statutului celui care s-a aflat în situaţia respectivă, la nivelul de jurisdicţie potrivit. În acelaşi timp, există şi conflictul de interese ca situaţie problematică din punct de vedere etic sau deontologic, când o persoană, înainte de a lua o decizie, se poate întreba dacă nu cumva, luând acea decizie, se va plasa într-un conflict de interese sau va crea aparenţa unui conflict de interese. Pentru a gestiona asemenea situaţii, spectrul unui mega-control şi al unei eventuale condamnări penale nu e nici suficient, nici adecvat. Deşi e de presupus că majoritatea "incidentelor" de conflict de interese va cădea în această categorie, nu pare să existe suficient interes pentru a oferi soluţii de consiliere, prin care aceste persoane să ceară şi să primească un sfat care le-ar ajuta să-şi lămurească situaţia şi să adopte conduita cea mai potrivită (abţinere, autorecuzare sau luarea deciziei, pur şi simplu).
Din păcate, subiectul conflictelor de interese a fost redus aproape complet la problematica "incompatibilităţilor" (care, în treacăt fie spus, nu sunt altceva decât o soluţie particulară de interzicere explicită a conflictului de interese pentru câteva categorii de funcţii şi demnităţi publice) şi, în orice caz, a fost complet eclipsat de tema, nimic de zis, foarte importantă, a controlului averilor.
În concluzie, ne aflăm azi în situaţia de a discuta în contradictoriu, Ministerul Justiţiei şi părţi ale societăţii civile, cu privire la soluţii inadecvate pentru două probleme diferite, despre care am crezut că sunt una singură. Dată fiind agenda aderării României la Uniunea Europeană, nici nu mai încape discuţie că Agenţia Naţionala de Integritate trebuie creată, preferabil, într-o formă care să nu fie invalidată imediat sau ulterior de către Curtea Constituţională. Rămâne însă regretul că atât controlul averilor cât şi cel al conflictelor de interese s-ar fi putut organiza mai bine. Faptul că s-a ajuns aici este, desigur, regretabil, însă poate că toţi cei implicaţi vor putea trage câteva concluzii utile din toată aceasta istorie. Cea mai importantă dintre acestea este că ar trebui să ne construim soluţiile instituţionale pornind de la o documentare şi analiză serioasă a problemelor şi nevoilor reale. Poate, data viitoare.
[1] În dezbaterea publică persistă o anumită ambiguitate cu privire la ce anume cere Comisia Europeană în legătură cu ANI şi care este statutul unei asemenea cerinţe în economia procesului de aderare. Dacă ne raportăm la partea tehnică şi oficială a lucrurilor, cerinţa de înfiinţare a ANI este departe de a avea stringenţa care i se atribuie. Astfel, ultimul raport de monitorizare din 16 mai 2006 al Comisiei nu menţionează nicăieri această instituţie, nici ca restanţă, nici ca o condiţie de îndeplinit până în septembrie 2006. (Aceasta concordă cu atitudinea destul de reticentă, în special la nivelul tehnic al Comisiei Europene, faţă de paralelisme şi fragmentare instituţională). Pe de altă parte, nivelul politic al Comisiei, în special prin comisarul pentru Justiţie, Franco Frattini, a dat semnale politice că ar dori să vadă adoptate legea ANI şi a finanţării partidelor politice până în septembrie 2006. Evident, este o exagerare ca ANI sa fie interpretată ca o condiţie sine qua non pentru aderare, însă ar fi de asemenea riscant ca Romania să ignore semnalele politice ale Comisiei şi să evite adoptarea celor două legi. Pe scurt, deşi legea ANI nu poate fi privită ca o condiţie strictă a aderării, ea ar fi bine primită ca un semnal de voinţă politică pentru continuarea politicilor anticorupţie.
Precizare: Acesta reprezintă un punct de vedere personal, care nu angajează în nici un fel organizaţiile cărora le sunt afiliat.
Vlad Simionof a comentat:
20 Iunie 2006 la 15:06
Excelent articol! Demult nu am mai citit un articol atat de echilibrat si de intelept pe o tema atat de fierbinte. Felicitari!
As vrea sa mai adaug ceva: desi constructiile de acest gen (ANI) nu se fac cu prezumtia de vinovatie, cred ca solutia propusa de dvs, a descentralizarii si a preluarii unora dintre atributiile ANI de catre institutiile deja existente, ar mai prezenta un avantaj: s-ar diminua riscul exercitarii unui control absolut de catre cercul din jurul presedintelui. Nu-l banuiesc pe presedintele Basescu de intentii totalitare, dar nici nu ma pot opri sa constat ca fiecare noua institutie apolitica creata la nivel national pare sa-i intareasca puterea.
Doc a comentat:
23 Iunie 2006 la 02:06
1. Adrian, nu stiu de ce (pari sa) iti scuzi punctul de vedere, pe motiv ca ar fi nepopular si minoritar. Nu doar ca acestea au rolul lor, dar as spune chiar ca sunt singurele care au cu adevarat un rol. La ce bun sa-ti exprimi un punct de vedere popular si majoritar? Pe acesta il stie si il accepta deja mai toata lumea. “Domnii mei, in cele ce urmeaza, va voi demonstra, pe indelete si cu exces de argumente, faptul ca unu cu unu fac doi! (aplauze, ovatii)“? Nu, cu punctul de vedere majoritar si popular se pot face doua lucruri: sa fie lasat in pace, daca este si corect; sau, daca este incorect, sa fie atacat cu un punct de vedere minoritar, impopular si corect. Eu cred ca, in tezele sale principale, acesta e cazul articolului tau. Sper sa fie si cazul punctelor mele de vedere in ce priveste conflictul de interese, chit ca le fac din postura de observator profan al fenomenului.
2. Fie sa consideram un anume demnitar X, fie sa consideram si ca acesta ia o decizie in favoarea lui X-junior. Un caz simplu de conflict de interese (sau incompatibilitate, dar aceasta, asa cum spui, este un subcaz specific de conflict de interese). Bon. Sa-l complicam nitelus. Acum X nu mai ia o decizie in favoarea odraslei, ci ia o decizie in favoarea unei terte parti, sa-i zicem A; iar A, la randul lui, ii da o sponsorizare lui X junior; ca sa studieze, mititelul, compozitia nisipurilor de pe plajele hawaiiene (sa zicem). Din punctul de vedere al conflictului de interese nu s-a schimbat mai nimic. A fost introdusa doar o indirectare, un pas in plus catre acelasi final. Diferenta fundamentala intre cele doua cazuri este ca primul putea fi usor tratat pe baza institutionala; celalalt ceva mai greu. Folosesc aici termenul institutie in sensul larg - ma refer nu atat la ANI in sine, cat la o astfel de agentie impreuna cu legea pe baza careia aceasta ar putea opera.
Bun, sa zicem ca in lege am mai pus si cazul asta, cumva. ANI urmareste si cazurile in care diversi A primesc posturi de la papá si dau la schimb vacante lui ala micu’. Sa presupunem ca se poate scrie un astfel de text de lege. Dar asta nu-l opreste pe X actioneze in interesul lui A, care sa actioneze in interesul lui B, care sa actioneze, in fine, in interesul lui X-junior. Poate ca scriem o lege care sa sanctioneze si asta. Numai ca deja aplicarea legii a devenit extrem de greoaie, iar litere in alfabet inca mai avem. Iar problema principala devine, de fapt, alta. Textul unei legi trebuie sa fie generic, bine-determinat, lipsit de echivoc si de ambiguitate. Cum anume am putea scrie o astfel de lege? In ce cazuri ar putea considera, fara echivoc si ambiguitate, ca exista un conflict de interese?
Exista o teorie care spune ca nu exista doua persoane pe tot Pamantul asta care sa nu fie unite de un lant de cel mult sapte cunostinte comune. Un corolar al acesteia ar putea fi ca nu exista doua persoane in Romania care sa nu poata fi unite de un lant de trei persoane capabile sa transfere un interes intre ele. O judecatoare il pune in libertate pe Patriciu, fiul judecatoarei primise o sponsorizare de la guvern, guvernul e condus de Tariceanu, Tariceanu e prietenul lui Patriciu. A fost sau nu conflict de interese? Poate? Nu, nu merge cu poate. O institutie este obligata sa determine un raspuns clar, si sa actioneze in consecinta. Adica sa declare ca este conflict, sa anuleze decizia, sa-i sanctioneze, eventual, pe impricinati. Problema este ca o astfel de lege ar lua proportii paranoide, teribile. Practic orice decizie s-ar putea dovedi, pe aceasta cale, ca a fost luata din conflict de interese, gasindu-se un astfel de lant al slabiciunilor. Cu alte cuvinte, in primul caz aveam o lege inutila si inaplicabila, pentru ca oricine putea sa o ocoleasca printr-o simpla indirectare a interesului, deci nu se aplica nimanui. Incercand sa corectam situatia ajungem la o lege inutila si inaplicabila, pentru ca nimeni nu mai poate sa o ocoleasca, deci s-ar aplica in teorie tuturor. Adica, in practica, in cazul cel mai bun, nimanui.
In consecinta, ce spun eu aici este ca, in principiu, a lupta impotriva conflictelor de interese prin intermediul unei legi aplicate de o institutie a Statului este o cale foarte, foarte putin potrivita. Calea cea mai potrivita de a lupta impotriva conflictelor de interese este adoptarea unui cod de conduita, informal, specific in functie de demnitatea ocupata, si adoptarea unor mecanisme la fel de specifice prin care acest cod sa poata fi aplicat.
3. Adrian, fie sa dam un raspuns (sau daca vrei, ca tot e sezonul, un pronostic) la urmatoarea intrebare: De cati membri in consiliul director al Transparency Romania este nevoie ca sa schimbi un sef de comisie parlamentara aflat intr-un evident conflict de interese? Raspunsul: “…Ce raspuns, dom’le? Da’ care-i problema voastra? Da, sunt avocatul lui Dan Voiculescu; si sunt si presedintele Comisiei Juridice, care amendeaza legea dupa care functioneaza institutia cu care ma judec. Si ce? Nu se poate? Voi va bateti joc de Parlament! Nu, dom’le, nu demisionez! Sunteti niste derbedei sa ma intrebati asta, niste nesimtiti; sa vedeti cum va dau in judecata” … Stii refrenul. Pronosticul meu este ca omul nu poate fi schimbat. Singur nu se da dus nici mort; de schimbat, ar putea sa-l schimbe doar Parlamentul, dar ma indoiesc ca o sa faca asa ceva.
Asta pentru ca parlamentarii nostri au un simt excelent de conservare a propriilor avantaje ilegitime, bazat pe un aranjament transpartinic care merge aproape perfect. Suna premierul un procuror? Si preteni si inamici, altfel gata sa-l faca bucati cand vine vorba de alte motive, se arata brusc foarte ingaduitori. Baga dna senator nepotica in plen, ca sa se joace cu butoanele cat lipseste mamitica, dusa la o tigara? Un val prompt de compasiune se ridica din toate directiile politice catre sarmana colega, persecutata groaznic de presa cea rea (care-i da palpitatii — a baut si-o cafea). Vrea un procuror sa faca o perchezitie la casa sefului deputatilor? Comisia Juridica se ascunde si zice un niet, fara motive; plenul se ascunde si zice tot niet, cu la fel de putine motive, dar cu o majoritate confortabila. Si exemplele ar putea continua.
Un cod de conduita al politicienilor se poate lesne produce, de exemplu copiindu-l pe cel al premierului Tony din perfidul Albion. Problema este ca exista o singura institutie care este esentiala pentru ca acest cod sa si ajunga fie aplicat: Parlamentul, care cumuleaza atat intreaga putere legislativa, cat si cea de control si de cenzura a Administratiei. Insa, inainte ca Parlamentul sa ajunga un instrument in aplicarea unui astfel de cod, institutia in sine trebuie sa se aduca - caci e autonoma - in situatia de a respecta acest cod, de a impune membrilor sai sa nu-i incalce regulile. Pana una alta, aceasta perspectiva pare extrem de indepartata. Si asta dintr-un motiv simplu; parlamentarii care incalca, chiar grosolan, astfel de reguli de conduita nu pot fi sanctionati decat de colegii politicieni. Iar asta nu se intampla tocmai pentru ca politicienii sunt, in astfel de cazuri, gen sanctionarea unui conflict de interese, in conflict de interese. O sanctiune data cuiva ar crea un precedent, de care ar putea fi atinsi ulterior chiar ei. Cata vreme situatia va sta asa; cata vreme jocul acesta va ramane inchis in interiorul clasei, mint, castei politice, eu nu cred ca exista sanse reale sa existe imbunatatiri sensibile din acest punct de vedere.
Zo, rezumand, principalul mod in care se poate lupta cu conflictul de interese in domeniul politic este acceptarea informala a unui cod de conduita politica, institutia esentiala pentru ca acest cod sa fie aplicat este Parlamentul, problema centrala a Parlamentul este ca membrii sai nu au nici un motiv sa accepte asa ceva, si nici nu exista nimeni care sa-i forteze. Solutia este sa existe cineva; iar acest cineva nu poate fi decat electoratul. Parlamentarii trebuie sa fie responsabili individiual in fata publicului; adica sa se renunte la votul pe liste, care ii face responsabili doar in fata colegilor/sefilor de partid. (Uni)-nominalizarea scrutinului cu care este ales Parlamentul nu este singura masura necesara (se poate completa, de exemplu, cu institutia revocarii), dar este cea principala, fundamentala. Pana cand Parlamentul continua sa fie ales pe liste, pronosticul meu, vorba cantecului, ramane cum am stabilit.
4. Codul de conduita pentru politicieni este aproape la fel de bun si pentru functionarii publici. Mijloacele de punere a lui in practica sunt, insa, complet diferite. Functionarii publici nu se schimba dupa votul popular; prin urmare nu pot fi sanctionati in acest fel cei care ar fi perceputi ca aflandu-se in conflict de interese. Functionarii publici sunt alesi prin concurs, sunt stabili pe posturile lor si nu au deloc aceeasi responsabilitate ca politicienii.
Prin urmare, nu ar trebui sa aiba deloc nici aceeasi putere. E simplu. Modul cel mai bun in care conflictul de interese poate fi tratat in cazul functionarilor publici este ca acestia sa nu aiba, in principiu, nici un fel de putere de decizie. De asta li se spune “functionari”. Primesc sarcini de facut, si le fac. Nu pot opta, astfel incat sa ajunga intr-o situatie de conflict de interese. Nu iau decizii, ci le indeplinesc. Libertatea de a lua decizii trebuie sa apartina exclusiv demnitatilor politice, adica acelor oameni care sunt responsabili, direct sau indirect, in fata electoratului, acelor oameni care pot fi indepartati, periodic, din posturi prin intermediul votului popular. N-as putea spune in ce masura, dar exista riscul in Romania, ca, purtati de inertia acelui slogan frumos si prea putin gandit al “depolitizarii”, acest model sa fie incalcat, si sa ajunga functionari publici in posturi in care au putere de decizie. Dincolo de asta, pentru ca modelul sa mearga, ne trebuie politicieni nu doar foarte responsabili ci si indeajuns de competenti ca sa administreze temeinic domeniul lor. In clipa in care inca se vorbeste de ministri pierduti in domeniul lor, de ministri carora functionarii le pun, practic, legi sub nas, ca sa le semneze orbeste, modelul asta al functionarului public care doar indeplineste decizii, nu le si ia, ramane doar pe hartie. Sau, ma rog, pe ecran.
5. In cazul magistratilor, problema este mai complicata si mai sensibila. In acest caz ANI pare sa se suprapuna cu CSM, la nivel de atributii, ceea ce nu este bine, in principiu, si nu sunt sigur ca este constitutional. Insa, asa cum a functionat pana acum, CSM se arata a fi o institutie complet pervertita. Consiliul ar fi trebuit sa fie un cenzor strict al conduitei magistratilor, in loc de asta a actionat mai degraba ca protector constant al celor care au calcat pe bec, banuiesc ca pe un motiv gen “trebuie sa ne aparam intre noi, ca sa nu ne pape politicienii cei rai” Tinand cont de situatie, asta e ca si cum un procuror ar pactiza cu infractorii din orasul sau, pe motiv ca vecinii si concitadinii trebuie sa se ajute intre ei, ca asa e omeneste.
Insa membri CSM sunt alesi periodic de magistrati si, prin natura acestui domeniu, orice schimbarea a situatiei nu poate veni pana la urma decat din interiorul domeniului, din randul magistratilor. Cum zicea un celebru detectiv de fictiune (Sherolck Holmes sau Daffy Duck, nu mai tin minte), cand a ramas o singura cale de urmat, aceea trebuie sa fie si cea corecta. Nu cred ca exista alte cale in care acest caz, decat sa asteptam ca magistratii insisi sa devina din ce in ce mai sensibili si mai preocupati de chestiunea conflictelor de interese. Judecatorii trebuie sa fie in prima linie de aparare, inaintea CSM, ferindu-se de situatiile in care banuiesc ca deciziile le-ar putea fi influentate de interesele proprii, si respectand singuri un cod de conduita auto-impus.
Adrian Baboi-Stroe a comentat:
25 Iunie 2006 la 20:06
Dle Simionof, in primul rand scuze pentru intarzierea cu care raspund la amabilul dvs. comentariu. Atingeti un punct foarte important, pe care eu nu l-am discutat in articol, cel al responsabilitatii si controlului unei asemenea institutii. Principiul dupa care ma ghidez in asemenea cazuri este ca acolo unde dai multa putere, trebuie sa prevezi si mecanisme clare de responsabilizare si control.
Discutia publica in cazul ANI se poarta in primul rand asupra independentei sale. Se doreste o institutie cat mai independenta. Pot sa inteleg o asemenea dorinta, dar mi se pare clar ca o preocupare unilaterala pentru independenta, in defavoarea unui mecanism clar de responsabilitate si control, deschide larg calea deciziei arbitrare si discretionare. Intre cele doua, independenta si responsabilitate exista o tensiune, nu le poti avea cu usurinta pe amandoua, trebuie sa faci un trade-off.
Argumentul auditului extern anual, prevazut de proiectul de lege, este in mare masura pe langa subiect. Auditul extern este doar un instrument de management, aplicat de diverse entitati private sau publice, el nu rezolva problema raspunderii si controlului acestei institutii. Un pas in directia corecta ar fi prezentarea unui raport anual in fata Parlamentului, chiar daca nu se doreste punerea explicita si formala a ANI sub control parlamentar. (In acest sens, exista precedentul CSM, care, desi nu e propriu-zis sub control parlamentar, prezinta un raport in fata Parlamentului).
Pe langa raportul in Parlament, legea ar trebui sa fie foarte clara cu privire la parghiile de control ale Consiliului de Integritate asupra Presedintelui ANI. Ideea de a reuni reprezentanti ai diverselor categorii supuse controlului este originala si se poate dovedi inspirata, cu conditia de a nu limita prerogativele acestui Consiliu doar la numirea Presedintelui ANI. Consiliul ar trebui sa aiba posibilitatea de a cenzura derapaje le si abuzurile care pot scapa si auditului extern si cenzurii in justitie prin actiunile in contencios administrativ. Un exemplu de asemenea derapaje l-ar constitui verificarea partinitoare, doar a reprezentantilor anumitor formatiuni politice. Pe scurt, Consiliul, prin chiar diversitatea sa, ar trebui sa fie gardianul impartialitatii politice a ANI. Desigur, cu conditia de a nu fi transformat prin lege intr-un organism fantoma, cu atributii pur ceremoniale. Aceasta ar rezolva, cred, si preocuparile dvs cu privire la pericolul unui eventual control prezidential (sau, in general, executiv) asupra Agentiei.
Adrian Baboi-Stroe a comentat:
25 Iunie 2006 la 20:06
Doc, nu numai ca sunt de acord cu aproape tot ce ai scris, dar iti multumesc pentru ca ai dezvoltat discutia despre conflictele de interese exact in directia corecta, care nu ocoleste comod dificultatile subiectului.
Ai remarcat foarte bine posibilitatea conflictului de interese prin interpusi, capcanele confuziei care se face adesea intre separarea nivelului politic de cel birocratic si depolitizare si importanta adaptarii regulilor la specificul fiecarei autoritati publice.
Pentru ca, zilele astea, tot sunt mai la moda sloganele decat analiza, iata ca inventez si eu un slogan pentru abordarea conflictelor de interese in viata publica: Principii universale, reguli sectoriale si aplicare locala. Aproape ca incep sa inteleg deliciile irezistibile ale demagogiei…
gheorghe a comentat:
26 Iunie 2006 la 21:06
Atat conflictul de interese cat si controlul averilor ajung in final la dobandirea de bunuri necuvenite, sau la functii nemeritate. Traficul de influenta este mijlocul prin care se dobandesc avantaje.
Bunurile materiale necuvenite se pot controla de fisc, iar cele de natura dobandirii de functii, prin statutul functionarului public ce ar trebui sa reglementeze promovarile si schimbarile din functii.
Ce spune Doc mai sus cu lantul relatiilor poate fi contracarat prin controlul averilor demnitarilor sau functionarilor si a rudelor apropiate, pentru ca oricat de lung ar fi circuitul capatul final s-ar intoarce la un functionar sau demnitar.
In justitie la transferul bunurilor se opereaza cu doau tipuri de relatii contractuale, cu titlu onoros adica dai un echivalent la schimb si cu titlu gratuit(cadouri si donatii).
Daca se monitorizeaza veniturile si cadourile functionarilor/demnitarilor si ale membrilor famililor si eventual rudelor lor, se pot depista cadourile ce nu provin de la rude apropiate sau schimburile in care echivanta a fost viciata, si doar in asemenea cazuri sa se mearga pe firul relatiilor pana la sursa care a declansat schimbul.
Doc vede solutia in electorat acolo unde e posibil, eu o vad la nivelul fiscului si a evaluarii activitatii functionarilor publici. Nu poate starpi coruptia electoratul nici din clasa politica, cu atat mai mult din justitie, politie, sau alte institutii ce admnistreaza bani publici.
A existat pe vremea raposatului legea veniturilor ilicite care a functionat desi nu exista o intitutie specializata, toata treaba o facea parchetul si politia economica. Ceea ce facea politia economica putea face ANAF, nu era cazul sa se infinteze ANI.
Doc a comentat:
28 Iunie 2006 la 13:06
Gheorghe,
1. din pacate aparitia unui conflict de interese nu duce automat la averi nejustificate. Am dat un exemplu chiar in articol, legate de interventiile (posibile) ale lui Tariceanu pentru urmaritul penal Patriciu. Teoretic, premierul ar putea face asa ceva pentru ca este, pur si simplu, prieten cu omul de afaceri; sau pentru ca intentioneaza ulterior sa beneficieze de bunavointa economica a omului de afaceri; sau pentru ca a beneficiat de asa ceva in trecut. In primele doua cazuri nu avem nici un fel de avere transferata, a carei nejustificare sa o cercetam. In ultimul caz ar exista, in principiu, ceva palpabil; dar asta nu inseamna ca e ceva de care o institutie sa se poata lega. Cum anume, pe ce criteriu, sa se poata decide daca relatia economica dintre cei doi a fost atat de dezechilibrata incat sa poata fi considerata incorecta? De unde sa stim, daca Tariceanu a primit un salariu consistent de la Patriciu, ca valoarea salariului respectiv reprezenta recompensarea justificata a unui angajat valoros, sau ca reprezenta cumpararea, nejustificata economic, a prieteniei unui viitor inalt demnitar? Sunt relatii economice intre persoane private, cu ce masura (mai mult, cu ce drept) le poate judeca Statul? O decizie, orice decizie luata de o institutie in acest caz ar fi complet arbitrara. Modul in care vezi tu problema o simplifica intr-un mod excesiv si irealist.
2. Dar daca o institutie nu poate lua o astfel decizie, eu pot. Tu poti. Oricine poate, in principiu. Politicienii au la dispozitie, prin definitie, o libertate vasta de decizie. Electoratul are, in schimb, o libertate absoluta de vot. Este, din acest motiv, singurul care ii poate efectiv cenzura. O lege trebuie sa fie clara, bine-definita, generica, formulata clar la data comiterii faptei. Puterea ei de sanctionare este, in acest fel, rigida si redusa. Votul meu poate sa sanctioneze, insa, oricand, dupa o regula oricat de vaga, pur personala, sau dupa o simpla suspiciune. O institutie (i.e. agentie+lege+jurisprudenta legala) nu are cum sa-l sanctioneze pe Tariceanu, pentru ca nu poate gasi un mod de a defini formal conflictul de interese; adica niste granite care sa fie si destul de consistente ca sa nu poata fi ocolite, si destul de precise ca sa nu ajunga sa incrimineze, arbitrar, situatii perfect legitime. Insa eu pot sa-l sanctionez pe Tariceanu fara probleme, doar pentru ca prietenia sa cu Patriciu mi se pare nepotrivita; doar pentru ca am suspiciuni ca s-ar putea plasa in conflict de interese la o data ulterioara. Sau pentru orice alt motiv pe care il gasesc nimerit.
Insa o astfel de cenzura a populatie nu se poate face decat indirect, prin intermediul reprezentantilor din Parlament (exista motive foarte bune pentru asta, dar ele tin de alta discutie). Pentru ca teoria expusa mai sus sa functioneze trebuie nu doar ca sa am libertatea votului, ci si o garantie ca el va avea un efect; fie el si mediat. Or, la momentul actual Parlamentul nu mediaza presiunea electorala, ci o blocheaza. Formal institutia are deplina putere de a cenzura actiunile Cabinetului, in realitate insa sefii de partid ai reprezentantilor care formeaza majoritatea se afla (sau sustin) chiar Cabinetul. Iar membrii parlamentului au nevoie absoluta de sustinerea partidului pentru a putea spera sa-si pastreze mandatul, pentru ca altfel nu ajung pe listele electorale.
3. Controlul averilor demnitarilor este necesar la momentul actual. Imi amintesc ce-mi spunea un amic, administrator de forum: exista mecanisme normale de mediere, insa exista unele si mai speciale, pentru marlani. De asta avem nevoie de controlul institutional al averilor. Pentru marlani. Ca sunt demnitari care dobandesc, in patru ani de mandat ministerial, averi colosale, si care zambesc inocent sau se stropsesc mimand indignarea atunci cand sunt intrebati cum au reusit. Sau avem un fel de efect magic al intrarii in Guvern: sotiile isi dezvolta brusc un extraordinar simt antreprenorial, matusile septuagenare descopera placerea de a face afaceri imobiliare pe scara mare, nepotii devin angajati atat de pretios incat sunt platiti cu averi. Eventual intreaga familia reuseste, inconjurata altfel de un lux orbitor, sa se intretina cu o suma atat de mica, incat performanta ar aduce in pragul isteriei orice sihastru novice.
Controlul institutional al averilor este necesar pe termen scurt. Pe termen mediu, daca totul merge bine (in sensul reformarii sistemului de care vorbeam mai sus) institutia nu va mai trebui decat sa fie furnizor de transparenta privind veniturile demnitarilor; si pe termen lung, daca totul merge si mai bine, va deveni complet inutila, pentru ca un nivel suficient de transparenta va fi asigurat de presa si societatea civila, cu concursul demnitarilor supusi controlului politic.
4. Argumentul tau este valid, in principiu: nu avem de ce sa infiintam o institutie care sa faca exact genul de control care l-ar face ANAF. Problema este ca fiscul se afla, asa cum e normal, in subordinea ministerului finantelor; iar pentru ca acest control institutional sa fie eficace este esential ca el sa fie ferit de acuzatiile indreptatite ca ar actiona la comanda politica. Avem nevoie de o institutie separata, nu neaparat pentru tipul de control care il efectueaza ci pentru modul in care este condusa, relatia pe care o are cu celelalte institutii ale statului.
Lakesha a comentat:
12 Aprilie 2011 la 00:04
Great thinking! That ralely breaks the mold!