România are grave probleme de siguranţă naţională! Şi chiar dacă nu are, niciodată nu e timpul pierdut, nu-i aşa?

De exemplu, tocmai astăzi, între 7 bombe în India, o decapitare în Irak, date îngrijorătoare despre natalitate şi un bacalaureat obişnuit, aflăm care este ultimul pericol ce ameninţă acest popor vitregit de soartă: produsele contrafăcute! Da, ştiu. Şi eu am fost sceptic la început, până când mi-am dat seama că avertismentul nu vine de la un banal secretar de stat în căutare de senzaţii mediatice, ci chiar de la preşedintele României, Traian Băsescu, care în cadrul Congresului Regional Europa de Est-Asia Centrală pe tema combaterii contrafacerii şi pirateriei a declarat, nici mai mult nici mai puţin, că acest „adevărat cancer global” afectează chiar „siguranţa naţională” (printr-o pivotare graţioasă pe bază de paşapoarte, pentru că, evident, paşapoartele false, DVD-urile porno şi oja contrafăcută merg braţ la braţ).

Actuala preşedinţie a fost marcată, mai mult ca oricare alta, de politica cuvintelor cheie, mici expresii cu impact, uşor de repetat şi analizat îndelung la talk-show-uri: „grupuri de interese” devenite ulterior şi „nelegitime”, „axa Bucureşti-Londra-Washington”, dar mai ales omniprezentele „atentate la siguranţa naţională”, fie că e vorba de ameninţarea teribilă a „celui mai performant guvern din ’91 încoace”, fie de şlapii „Nike” contrafăcuţi.

Şi atunci, ce putem înţelege de aici? Avem oare cel mai prăpăstios preşedinte din istorie? Sau chiar suntem pândiţi de nenumărate pericole de care doar puterea omniprezentă a statului (sau a preşedinţiei) ne poate scăpa?

Scenariul Cavalerului Portocaliu care sare în apărarea domniţei Siguranţă Naţională e bine-cunoscut. Se pare chiar că avem de-a face cu un actor care nu ştie să joace şi alt rol. Şi totuşi, cei mai cinici dintre noi cum văd lucrurile?

E destul de simplu… în ţările democratice sau măcar cu pretenţii în acest sens, libertatea nu se ia ci se cedează, cel mai frecvent în contextul unor pericole, reale sau imaginare, despre care se afirmă insistent că necesită intervenţia statului. Ulterior, atribuţiile acordate instituţiilor publice nu mai sunt niciodată revocate. În fond, poate da cineva un exemplu de instituţie publică mare, menită să rezolve o problemă importantă, care şi-a rezolvat problema după care s-a dizolvat? Din contra, instituţiile statului acumulează funcţii, diversificându-şi încontinuu prerogativele, acaparând şi concurând mediul privat.

Benjamin Franklin a spus-o foarte clar, „cei care renunţă la libertate pentru a obţine o siguranţă temporară nu merită nici libertatea, nici siguranţa”, iar aici avem şi soluţia problemelor noastre: tranziţia. Nu, nu acea tranziţie ci singura care contează, cea de la „am o problemă, să mi-o rezolve” la „am o problemă, să mi-o rezolv”, de la „să se facă ceva” la „să fac ceva”.

Deocamdată, nesiguranţa românilor nu vine atât de la Al-Qaida, cât de la propria lipsă de independenţă, de la sentimentul de neputinţă şi frică. Asta da nesiguranţă naţională!