Într-un regim al libertăţii, inegalitatea socială are o funcţie stimulativă. Această inegalitate apare în urma aplicării principiilor pieţei libere la nivelul întregii societăţi. Pentru a funcţiona, ea trebuie să îndeplinească două condiţii.
Mai întâi, fiecare individ trebuie privit şi acceptat ca o umanitate posibilă. Dacă societatea este gândită ca o piaţă liberă, orice om capătă dreptul de a intra pe această piaţă şi de a-şi folosi potenţialul uman aşa cum crede de cuviinţă. Aceasta înseamnă că fiecare este liber să îşi propună orice scop doreşte şi să caute să-şi atingă acest scop.
În al doilea rând, dacă fiecare om este o umanitate posibilă, nimeni nu este îndreptăţit să limiteze umanitatea celuilalt fără consimţământul acestuia. Cu alte cuvinte, toţi oamenii se bucură de aceleaşi drepturi. Toţi devin egali în faţa legii. Această egalitate a tuturor în faţa legii e menită să limiteze mijloacele prin care un om îşi poate dezvolta şi explora propria umanitate.
În cazul unei pieţe libere, nu există nici o lege care să îi oblige pe întreprinzători să practice cu toţii aceeaşi activitate şi să obţină acelaşi profit. Tot astfel, în cazul unei societăţi libere, oamenii nu sunt obligaţi să se conformeze unui singur model uman şi nici să aibă cu toţii acelaşi statut social.
Repet: într-o lume liberă, fiecare este liber să îşi dezvolte propria umanitate aşa cum crede de cuviinţă; pe de altă parte, nimeni nu are dreptul să limiteze în vreun fel sau altul umanitatea celuilalt fără liberul consimţământ al acestuia. Toate acestea vor genera, desigur, inegalităţi sociale. Dar atâta vreme cât cele două condiţii de mai sus vor fi respectate cu stricteţe, inegalitatea dintre oameni va reprezenta un fapt pozitiv.
Înainte însă de a preciza avantajele unei astfel de situaţii, trebuie să mai spun un lucru. Inegalitatea astfel obţinută este una întâmplătoare. Nici un om sau grup de oameni nu poate fi privilegiat în raport cu un alt om sau grup de oameni. Nu există un model social prestabilit care să limiteze libertatea de opţiune a indivizilor.
Dacă un individ ajunge să aibă un statut social superior altuia, aceasta se întâmplă exclusiv datorită circumstanţelor. Şi cum circumstanţele sunt trecătoare şi incontrolabile, raportul social dintre doi oameni se poate modifica oricând.
În ce constă caracterul pozitiv al unei astfel de inegalităţi? În primul rând, ea garantează diferenţa. Fiecare om capătă posibilitatea de a se individualiza în raport cu ceilalţi, de a-şi asuma propria umanitate. Acest lucru este cât se poate de important: el conduce la maturizarea socială a cetăţenilor unei ţări.
În al doilea rând, inegalitatea de fapt completată cu egalitatea de drept modifică radical rosturile comunităţii. Independenţa presupusă de diferenţiere generează interdependenţă. Pentru a-şi atinge scopul, un individ are nevoie de alţii. El nu poate reuşi decât dacă le oferă şi celorlalţi şansa propriei lor reuşite. Comunicarea devine astfel deschisă şi dinamică. Experienţele se comunică permanent, astfel încât oricine să poată acţiona în cunoştinţă de cauză.
Iată, în linii mari, filosofia americană a „poveştilor de succes”. Cei care reuşesc nu reuşesc doar pentru ei, ci devin, într-un fel, deschizători de drumuri. Ei sunt capabili să ofere şi altora reţete de succes. În felul acesta, cei mai puţin inspiraţi, mai puţin norocoşi sau mai puţin încrezători în ei înşişi beneficiază de un număr sporit de şanse, pe care altfel nu le-ar fi avut.
La urma-urmei, această strategie de dezvoltare a societăţii, care valorizează pozitiv diferenţa şi reuşita, este menită să vină în sprijinul celor dezavantajaţi. Succesul nu are valoare decât în măsura în care poate fi comunicat, astfel încât tot mai mulţi oameni să devină capabili de reuşită. Într-o lume liberă, societatea se dezvoltă pornind de la principiul „dacă pot eu, poţi şi tu”.
Cel care poate mai mult decât mine îmi face un serviciu: mă ajută să îmi dezvolt propriile resurse, mă învaţă cum să pot mai mult; îmi sporeşte umanitatea. În felul acesta, inegalitatea de fapt generează o societate extrem de complexă, care nu mai poate fi controlată din afară. În plus, ea generează o societate liberă, o societate vie, în care sărăcia şi eşecul nu sunt decât relative.
Este oare reuşita individuală percepută în România ca un bine public? Este diferenţa, în cazul nostru, un prilej de dezvoltare? Mă tem că nu.
Şi, pentru a-mi argumenta răspunsul, voi comenta în marginea a două realităţi extrem de vizibile. În România, un intelectual îşi afirmă statutul social vorbind astfel încât să nu-l înţeleagă nimeni (cu excepţia, probabil, a celor din casta lui). „Păsăreasca” lui e un mod de a se diferenţia de ceilalţi.
În acelaşi timp, tot în România, un proaspăt îmbogăţit nu e proaspăt îmbogăţit până nu îşi etalează două-trei celulare şi până când nu începe să poarte, ostentativ, haine de firmă (cu eticheta expusă privirii într-un loc cât mai vizibil).
Ambele situaţii – şi cea a intelectualului şi cea a proaspătului îmbogăţit – sunt exemplare. În ambele cazuri, inegalitatea nu se manifestă ca efect al dezvoltării propriei umanităţi, ci ca o reacţie faţă de celălalt. Diferenţa nu apare ca o afirmare de sine, ci ca o respingere a celuilalt. Totul pare să funcţioneze, la noi, după principiul „dacă eu pot, tu trebuie să nu poţi”.
Inegalităţile româneşti sunt inegalităţi simbolice, între grupuri. La limită, ele împing societatea spre haos. Dacă apartenenţa la un grup este mai importantă decât definirea propriei umanităţi, şi dacă grupul este exclusivist, opunându-se tuturor celorlalte grupuri, societatea se dizolvă.
Dacă ne definim prin ceea ce respingem şi nu prin ceea ce suntem, nu vom putea scăpa de statutul de fiinţe dependente. Şi nici nu vom avea nimic de propus celorlalţi. În consecinţă, coeziunea socială va fi imposibilă.
În România, diferenţele sunt bariere şi nu stimulente. Iar libertatea pare să fie privilegiul exclusiv al martirilor. De ce atunci ne mai plângem de milă?
Gabriel Mihalache a comentat:
23 Iulie 2006 la 23:07
Nu cred ca inteleg. Daca afirmatia e ca gradul de interventie guvernamentala e invers corelata cu mobilitate sociala (in sens de avutie sau venit), asta poate fi cercetat empiric. La o prima cautare nu am gasit date care sa sustina ipoteza. Din contra, un studiu facut la LSE (PDF) referitor la 8 natiuni industrializate ar arata o relatie directa, daca am introduce un index de libertate economica in discutie.
Asta e de asteptat de odata ce unele dintre principalele surse de mobilitate sociala (intra- si intre-generatie) sunt tocmai politica fiscala si monetara. (In general ca un efect secundar.)
Alta problema… Afirmatia conform careia…
… se contrazice chiar cu paragrafele anterioare care definesc tocmai un “model social”. Asa cum se spune chiar in text, libertatea politica vine cu propriile limite. Dintre acestea, cea mai relevanta pentru problema mobilitatii sociale e, de departe, dependenta de inzestrarile/averile initiale.
Ce rata de profit (renta, salariu, dobanda, etc.) e necesara pentru ca un angajat ce nu are in proprietate capital, din cei 10% cu avutie minima, sa ajunga in primii 10%? Cu siguranta astronomica, nu genul de randamente care caracterizeaza pana si cele mai bune investitii.
De asemenea, avutia redusa inseamna ca multi nu pot depunde garantii pentru imprumutiri si fie nu se pot imprumuta deloc (deci nu pot investii chiar daca ar avea o oportunitate) sau sunt nevoiti sa se imprumute la dobanzi mai mare (ceea ce reduce profitul investitiei).
Asadar, orice sistem liber, oricat de meritocratic, e dependent de inzestrarile initiale, limita fiind mai putin in termeni de “ce e posibil” ci mai degraba in termeni de “ce e probabil”. Cazurile celebre sunt anecdote si deci e greu sa le atribuim vreo semnificatie clara. Sunt celebre tocmai pentru ca sunt extrem de rare? Probabil.
Sugestia conform careia inegalitatea (venitului sau a avutiei) stimuleaza diviziunea muncii nu mi se pare ca are baze teoretice. In masura in care diviziunea muncii e un raspuns la productivitatea diferita a muncii pe diferite activitati, rezultatul ar fi acelasi indiferent daca cei care difera in productivitati difera sau nu in avutie. (E complet inteligibil, si consistent cu teoria, cazul a 2 indivizi sau 2 tari care, desi au aceeasi inzestrare si difera doar prin eficienta relativa a diferitelor activitati, se specializeaza.)
Din punctul meu de vedere, intr-o societate libera, ma astept ca fiecare sa creasca, mai mult sau mai putin in acelasi ritm pe termen lung odata cu economia, fiecare castigandu-si valoare adaugata corespunzatoare factorilor de productie pe care-i are in proprietate, si doar in urma unor progrese sau esecuri sistematice sau schimbari structurale majore (includ aici si unele politici guvernamentale) sa rezulte mobilitate semnificativa. (Cu atat mai adevarat cu cat raportul dintre consum si economisire e extraordinar de stabil pe termen lung.)
Referitor la rivalitatea relativa, ea nu e caracteristica Romaniei ci e o constanta a naturii umane. D.p.d.v. al psihologiei evolutive genul asta de comportament e inevitabil, de odata ce concurenta pe parteneri, cantitativ si calitativ, tinde sa depinda de succesul relativ si nu de cantitatea absoluta a avutiei.
Evident, acest “semnal evolutiv” poate fi mai discret (un ceas de marca, titluri, diplome) sau mai agresiv (manele, lanturi de aur, etc.) insa noima fenomenului e acelasi.
Inainte sa criticam dorinta oamenilor de a se afirma in fata potentialilor parteneri/partenere (sexuale sau de alt tip), cred ca merita spus si ca genul asta de consum, ostentativ, are efecte secundare importante asupra cercetarii si as specula chiar ca are un efect anti-ciclic.
Comportamentul de “status-seeking” (Veblen) cred ca e mai natural de categorisit alaturi de “mana invizibila”, si anume satisfactie individuala care duce la efecte sociale dezirabile, decat in aceeasi categorie cu “rent-seeking” (distrugerea avutiei prin mijloace politice).
In masura in care romanii au o problema de atitudine ea nu cred ca e legata de “status-seeking” sau de pasiunea cu care se identifica cu o comunitate sau alta, ci mai degraba ca sunt excesiv de suspiciosi fata de investitiile care sunt cu adevarat profitabile, nu stiu sau le e frica sa investeasca, si-n general dispretuiesc din necunoastere intreg mecanismul “capitalist” de “imbogatire”, din lipsa de termeni mai buni.
Si ca un ultim comentariu… daca eu pot, asta chiar nu-mi spune nimic, de nici un fel, despre ce poti tu.
Bogdan C. Enache a comentat:
24 Iulie 2006 la 01:07
Orice meritocratie, Gabi, inseamna, din definitia cuvatului, dependenta de inzestrarile initiale. Nu e nici o pronlema aici.
In privinta mobilitatii sociale, studiul respectiv confunda mobilitatea sociala pe verticala cu egalitatea sanselor, mai corect analizeaza mobilitatea sociala ca o functie a egalitatii sanselor. Vorbim insa de doua lucruri diferite. Mobilitatea sociala verticala este produsul societatii capitaliste, a economiei libere. Vilfredo Pareto, cel care a introdus termenul in sociologie, o analizeaza ca atare. Cazurile celebre pe care le consideri anecdotice demonstreaza cum indivizi de statut inferior si cu putina avere initial pot, doar cu o ideea nou si ambitia de a gasi mijloace pentru o pun in aplicare, pot rasturna ierarhii sociale traditionale. Vorbim aici de toata chestiunea pe care o implica inovatia. Capitalismul insusi e negatia unei societati bazate pe statut : orice individ in functie de talentul si de mijloacele pe care le are la dispozitie isi poate creste sau pierde avutia. Asa cum spune Mises, cei care poseda un capital au avantajul ca pot fi mai nesabuiti o perioada mai lunga de timp. Or, spre deosebire de piata, intervetia guvernamentala actioneaza fie discriminator, in favoarea unor grupuri, fie egalizator, nivelator, uniformizator. Consecintele ultime ale oricarei interventii guvernamentale e sa creeze o societate a statutului. Comunismul e un sistem anti-modern tocmai pentru ca a creat o noua societate a statului : orice functie, orice loc de munca era decisa politic si nu reflexul meritului. Sistemul pietei libere inseamna ca meritul definit ca capacitatea de a satisface nevoile consumatorului va fi rasplatit. E un sistem al inegalitatii ; schimbul insusi presupune o dubla egalitate de nevoi.
Diviziunea muncii e tocmai rezultatul inegalitatii de talent si cunostinte. Iar conform legii avantajului comporativ fiecare individ se va specializa in activitatea cea mai productiva de care este capabil, chiar daca ar fi cel mai bun intr-o activitate care asigura un venit anterior. Astfel, desi X, un antrepenor de succes, este cel mai bun dactilograf, el nu se va specializa in aceasta activitate ci va angaja pe altcineva, second best in activitatea respectiva.
Sunt de-acord ca afisarea ostentativa a averii e o problema psihologica insa nu vad ce efect anti-ciclic ar putea sa aiba (stiue e vorba de teori keynsiana a consumului, dar e falsa
)
Intreaga problema privind les nouveaux riches in Romania e ca averea lor nu e rezultatul meritului si a unui comportament care poate fi dat drept model, ci, cel mai adesea, al aproprierii prin mijloace politice - adica furt - a capitalului lasat de defunctul regim comunist.
Gabriel Mihalache a comentat:
24 Iulie 2006 la 01:07
“Meritocratia,” daca mi se permite, inseamna etimologic vorbind, conducerea celor merituosi. Iar observatia mea neredundanta si neanalitica este ca si daca succesul este 100% dat de merit (eforturi proprii), ceea ce oricum nu se intampla niciodata, inzestrari diferite restrictioneaza considerabil sansele de mobilitate sociala a unora, prin mecanismele descrise (accesul la fonduri de investitii, etc.)
Eu nu am discutat “egalitatea de sanse” ci doar am citat datele referitoare la cantitatea de mobilitate sociala, care ne da, implicit, probabilitatea ca un individ reprezentativ statistic dintr-un anumit procent sa ajunga in altul. Si datele respective spun tocmai ca tarile cele mai libere (US, UK) dintre cele 8 sunt si cele cu mobilitate minima.
Anecdotele spun, in cel mai bun caz, ce e posibil, ce a fost posibil, nu ce va fi posibil; si mai important, ce va fi probabil. Contrar articolului, succesele lui Bill Gates, Warren Buffet sau Larry Ellison nu sunt “formule”, dovada fiind nenumaratii care au incercat. Deci masura in care cazuri punctuale ne spun ceva e greu de stabilit.
Pe de alta parte sa nu amestecam inegalitatea de venit sau cea de avutie cu inegalitati in talent s.a.m.d. Nu e in nici un sens acelasi lucru. Putem face schimburi si ne putem specializa indiferent daca avem acelasi venit sau avere totala. E complet irelevant.
Ma bucur ca keynesianismul ti se pare o asa mare amuzare.
Referitor la comentariul despre “nouveaux riches in Romania” nu pot sa nu ma gandesc ca esti inacrit de viata dupa ce te-ai uitat azi-noapte indelung la nunta dintre vIrinel si horMonica.
Bogdan C. Enache a comentat:
24 Iulie 2006 la 03:07
Intreaga chestiune Gabi sta in ce inseamna merit. Singurul sistem meritocratic functional intr-o economie de scala sau intr-o oridine sociala extinsa este piata. Sigur, putem spune ca persoane foarte talentate, poeti inascuti, genii neintelese s.a.m.d. nu au avut sansa de a-si dovedi calitatile remarcabile, ca nu le-a fost recunoscut meritul etc. Insa ce alternativa aveam ? Sa cream un comitet de magistre filozofi ca in Cetatea lui Platon care sa selecteze spiritele alese ? Cine garanteaza justetea judecatii lor ? Ideea e deci nefezabila si indezirabila.
Bineinteles, meritul inteles in termeni de succes pe piata (piata vanzarii de automobile, a producerii de ciocolata, piata cartilor, a ideilor etc) e conditionat de numerosi factori necontroloti de antrepenor, in primul rand de raspunsul consumatorului, insa asta n-ar trebui sa ne faca sa spunem ca succesul acesta e mai putin rezultatul meritului.
Sunt de-acord ca nu sunt formule de succes. Nu sunt de-acord insa cu analiza pe care o citezi pentru ca mobilitatea sociala este analizata de pe premise egalitariste. Implicatiile studiului sunt afirmate clar : “If improving intergenerational mobility is viewed as desirable, this clerly suggests that from early ages, includig prior to school entry, Britain needs to adopt a strategy to equalize opportunities”. De ce sa nu ne planifice guvernul tot restul vietii atunci ca sa fim perfect egali ?!
P.S. Din fericire nu am vazut nunta
Gabriel Mihalache a comentat:
24 Iulie 2006 la 03:07
Ce am spus eu e asta: articolul afirma ca intr-o societate libera deviatia de la merit e intamplatoare:
Iar eu am spus ca asta e fals, ca inegalitatea nu e “intamplatoare” ci sistemica. Inegalitata e determinata (si) de distributia initiala, si fiind determinata, fie si partial, nu e “intamplatoare”.
Exista un element determinist (in sens tehnic) dat de distributia/starea initiala si un proces stohastic/aleator care pleaca de acolo. Asta fiind imaginea, cine si unde poate ajunge e limitat si unii au alte sanse decat altii (e mai probabil ca X sa ajung la nivelul de avutie V decat Y).
La documentul citat nu mai revin. Am fost cat se poate de clar ce anume din el citez. Atitudinea politica a autorilor nu schimba cu nimic datele istorice care ma intereseaza pe mine.
Bogdan C. Enache a comentat:
24 Iulie 2006 la 03:07
Sunt de-aocrd ca intr-o societate libera inegalitatea - izvorata in primul rand din inegalitatea talentolor si calitatilor native - e sistemica. Nu sunt insa de-acord daca se spune ca acest tip de inegalitate inhiba sau denatureaza mobilitatea sociala verticala ; dimpotriva aceasta inegalitate face posibila mobilitatea sociala : vorbim de doua concepte diferite aici inegalitate si mobilitate sociala verticala.
Gabriel Mihalache a comentat:
24 Iulie 2006 la 03:07
Am spus eu ceva de talente?
Am ridicat doar o problema punctuala despre venit, inegalitate de venit/avutie si inzestrare initiala.
Bineinteles ca exista o relatie puternica intre inegalitatea initiala si mobilitatea sociala. Sansele de a ajunge sau de a ramane in primii 10% a cuiva depind covarsitor de resursele avute la dispozitie. Cine are sanse mai mari sa ajunga miliardar? Un milionar sau un somer? Alt exemplu, mostenirea unei case de la parinti poate face diferenta intre saracie si clasa de mijloc. Cazuri si cazuri. Sanse si sanse. In nici un caz nu avem de-a face cu ceva “intamplator”.
Cineva sub-medie, pentru a ajunge la varf trebuie ca in mod sistematic sa “bata piata”, sa castige mai mult decat media pe economie. Analog, cineva nascut bogat va trebui sa in mod sistematic sa fara greseala dupa greseala ca sa ajunga sarac. Daca adaugam si educatiile de care se bucura cele 2 grupuri lucrurile sunt clare. Probabilitatiile ca asa ceva sa se intampla sunt minime. Si pe masura ce conditiile initiale sunt din ce in ce mai inegale, cu atat mai mult probabilitatiile scad enorm.
Asadar, sperante realiste pentru cei saraci sa ajunga in top 5% sau top 10%, in decurs de 1 generatie nu sunt. Sunt sanse comparabile cu loteria. (Numai ca aici ai un singur bilet.)
Asa ca, cum am mai incercat sa spun, formula “Daca pot eu, poti si tu” si atitudinea pe care vrea s-o promovezi nu au suport teoretic sau concret, dincolo de anecdote nereprezentative.
Sorin Cucerai a comentat:
24 Iulie 2006 la 20:07
Draga Gabi,
Nu am deloc timp acum (cred ca m-am molipsit de la Tom:)) si nu pot dezvolta, insa trebuie sa-ti spun ca nici unul dintre comentariile tale nu are nimic, dar absolut nimic de-a face cu cele scrise de mine in articol. Imi pare rau ca tot efortul tau a fost inutil. Sper sa pot reveni.
Neamtu Tiganu a comentat:
24 Iulie 2006 la 21:07
Se vede din Germania ca sunteti niste pusti obraznici, in sensu bun al cuvintului, adica vreti, sunteti cititi, da suferiti de boala virstei, exprimari bombastice si complicate greu de deslusit, ce ascund multa naivitate da poate si ceva substanta.
Ati trait sentimentu sa fi avut prieteni, colegi considerati de voi ca “pafaristi” si sa fiti surprinsi ca deodata au devenit mari scule? Io-mi zic in asemenea ocazii, daca dobitocu ala a reusit am si io o sansa. Sau invers, fosti sefi de promotie, idoli din aceeasi generatie cazuti sub masa, si-ti zici pai daca nici asta nu a reusit ce sa mai zic de mine.
De regula cind reusim ne atribuim succesu noua insine, in schimb cind schiopatam suntem tentati sa dam vina pe sistem, am fost bolnavi cind eram mici.
Ce inseamna insa a “reusi”? Cu multi ani in urma am proiectat o instalatie care a fost prezentata la o expozitie la München in colaborare cu o firma americana. In prima zi nu a functionat nimic, eram gata sa ma sinucid, am incercat tot ce era posibil pina noaptea tirziu si deodata mi-a dat dragu de Dumnezeu ideea salvatoare.. americanii cu gagicile din dotare au deschis sampania si m-am simtit in al noualea cer. Mentionez ca aveam un job care-mi facea mult spass da era prost platit.
Am ajuns la o firma mare cu un venit mai mare decit dublu… si consider ca verbu “a reusi” a fost mai frumos conjugat atunci..
Si inca ceva “curba” REUSITEI ie o curba discontinua, nu numai o sinusoida ci are multe puncte in care derivata nu exista..
Si inca ceva reusita depinde de bunul Dumnezeu, de tine da si de familie, prieteni.
O vorba dasteapta spune experienta inseamna sa intetesti focu tineretii si nu cenusa.
P.S Iubesc P.S urile.. Am avut ocazia sa-mi vad niste proiecte din tinerete si am fost surprins de cit da dastapt eram atunci.. Ma intreb daca si voi peste ani cind va veti citi postarile de azi veti mai fi la fel de convinsi
Sorin Cucerai a comentat:
25 Iulie 2006 la 09:07
Gabi, mi-am recitit articolul si nu vad nici un motiv pentru care sa revin cu adaugiri. Ar trebui sa fie evident pentru oricine ca nu exista nici cea mai mica legatura intre comentariile tale si articolul meu.
Gabriel Mihalache a comentat:
25 Iulie 2006 la 11:07
‘O trebui, insa nu e. Daca nu vrei sa revii, asta e. Dintre comentariile mele primul e relevant.
* Inegalitatea (de avutie sau venit) nu e intamplatoare, in nici un sens al cuvantului, in conditiile date.
* Libertatea politica nu creste mobilitatea sociala, primae facie, in tarile industrializate.
* Nu orice inegalitate duce la diviziunea muncii ci in principal diferente in productivitate.
* Consumul ostentativ nu e caracteristic romanilor sau vreunui sistem politic anume, ci a umanitatii in general, e o “constanta” cu noima ei in realitatea sociala.
* In fine, succesul nu are nimic de-a face cu formule sau repetitie.
Daca toate acestea sunt irelevant vis-a-vis de articolul tau, atunci nu e deloc clar ce spune el.