O data la cateva luni, ca orice om normal, intru şi eu intr-o frizerie sa mă tund. Nu prea dau importanta frizeriei în care mă tund deoarece frizura pe care mi-o aleg e departe de a fi complicata. Astfel, ieşind de la facultate, am intrat intr-o zi în prima frizerie care mi-a ieşit în cale, se întâmpla sa fie cea de la Rosetti. De la început, te frapează ceva şi anume mobilierul este vechi, reclamele la frizuri sunt de prin anii 80-90, iar angajaţii aproape de pensionare destul de nepoliticoşi. Nu dau nici o importanta pentru ca aşa cum spuneam, frizura e atât de simpla încât as putea sa mă tund şi acasă. Totuşi, în timp ce sunt tuns, nu pot sa nu mă întreb cine deţine aceasta frizerie şi de ce prefera sa nu investească în ea. Bineînţeles că aveam şi o bănuiala, dat fiind ca frizeria e potrivita mai degrabă pentru anii 90 decât pentru ce se întâmpla azi. Frizeriile particulare arata în marea lor majoritate impecabil, cu personal amabil, gata oricând să iţi ofere pe un ton politicos un sfat în legătura cu alegerea frizurii, iar preturile diferă de la buzunar la buzunar. În frizeria în care am intrat, oamenii erau atât de plictisiţi încât ziceai ca lucrează zi-lumina şi ca clienţii nu sunt altceva decât duşmanii liniştii lor. Cat despre cataloage cu frizuri din vremurile noastre, nici pomeneala. Din sase oameni care erau acolo, doar doi munceau, restul găsindu-si alte ocupaţii, gen croşetat, citit ziarul, etc. Bănuiala mea era ca nimeni altul decât statul deţine aceasta frizerie, dat fiind ca politica de marketing şi relaţia cu clienţii erau catastrofale, iar oamenii deloc motivaţi în a oferi cele mai bune servicii. Totuşi pe mine mă interesa sa fiu tuns rapid, aşa ca am rezistat supliciului de a petrece 20 de minute în atmosfera frizurilor din anii 90, ce-i drept aducându-mi aminte cu plăcere de vecinii mei mai mari, care la vârsta mea erau deţinătorii mândri ai frizurilor din posterele respective. Finalmente, atunci când am plătit serviciul, mi s-a confirmat bănuiala şi anume ca statul deţine acea frizerie.
Diferenţa dintre ce se întâmpla în astfel de frizerii şi ce se întâmpla în cele particulare este ca de la cer la pământ, şi trebuie precizat aici ca în fiecare oraş exista frizerii care sunt în continuare ale statului, unde serviciile sunt de aceeaşi calitate ca şi în frizeria aleasa de mine. Piaţa se dovedeşte mult superioara în fata statului când vine vorba să ofere servicii pe placul clientului. Frizeriile particulare dispun de un personal amabil şi motivat sa ofere servicii de calitate, pentru ca astfel ştie ca poate rămâne pe piaţa, în timp ce statul poate oricând subvenţiona pierderile frizeriilor de stat. Nu e de mirare că minele acelor oameni erau atât de triste. Probabil ca oricât de mult ar fi muncit, ar fi primit tot acelaşi salariu. Comparaţia intre o frizerie particulara şi cele deţinute în continuare de stat este vizibila pentru orice persoana şi net favorabila celei dintâi, unde serviciile sunt în mare parte foarte bune, oamenii amabili, posterele sunt din ziua de astăzi, şi da, au şi cataloage cu frizuri din zilele noastre. Frizeriile particulare au dezvoltat de asemenea o serie de servicii conexe pentru ca clienţii sa se simtă cat mai bine acolo, gen baruri, reviste şi ziare pentru clienţii care aşteaptă să fie tunşi, personal care ştie sa poarte o conversaţie decenta şi alte lucruri de genul acesta care lipsesc cu desăvârşire în frizeriile de stat. Piaţa se dovedeşte din nou mult superioara statului în a îndeplini nevoile clienţilor.
O alta întâmplare de genul acesta e următoarea. Mergând în vacanta în oraşul natal, unul de provincie, cam de 100.000 de locuitori, am încercat sa mergem intr-o seara la un film. Ştiam de asemenea ca cinematograful din oraş nu mai fusese renovat de prin anii 90 şi presupuneam ca este în continuare deţinut de stat, lucru confirmat de o vânzătoare. Cinematograful arata groaznic, aproape sinistru, deloc plăcut pentru vizionarea unui film. În plus, ca la orice clădire fără climatizare, iarna e prea frig iar vara e prea cald, deci deloc prietenos cu clienţii. Nemaivorbind de personalul cinematografului, care semăna cu cel din frizerie. Am refuzat sa mai mergem, alegând cafeneaua mai prietenoasa de alături. De precizat, ca vadul comercial pe care îl are cinematograful e de departe cel mai bun din oraş, un loc prin care se plimba zilnic mii de oameni, insa încasările cinema-ului nu se ridica nici măcar la 10% din încasările unei cafenele imediat alăturate. Daca facem din nou comparaţia, ce se întâmpla cu un serviciu oferit de stat, şi unul oferit de piaţa, gen cinematografele din Mall-uri, avem toate motivele sa ajungem la aceeaşi concluzie ca în primul caz. Piaţa oferă servicii net superioare statului, mereu adaptate nevoilor clienţilor şi mereu în încercarea de aduce noi clienţi prin îmbunătăţirea serviciilor. Statul, dat fiind ca are o grămada de lucruri de administrat, este normal sa nu dea importanta evoluţiilor de pe piaţa, în plus, stimulentele proprietăţii publice pentru a face afacerile profitabile sunt net inferioare celor care acţionează în cazul proprietăţii private. Ştim foarte bine ca angajaţii de la stat au aproape întotdeauna salarii fixe oricât ar munci, astfel încât stimulentele de a lucra mai mult şi mai bine scad dramatic dat fiind ca nu sunt remunerate pe măsura şi în concluzie blazarea şi autosuficienţa sunt de obicei caracteristicile generale ale oamenilor care lucrează la stat. În plus, orice persoana care munceşte mai mult sau se arata mai ambiţioasa devine automat un pericol la adresa liniştii celorlalţi care se simt ameninţaţi de asemenea evoluţii în sistemul lor, dat fiind ca e foarte posibil ca şi ei sa fie nevoiţi să muncească mai mult. Normal, vor încerca prin orice mijloace să diminueze aceste elanuri. Incitativele caracteristice pieţei nu vor putea niciodată sa fie produse de către stat, deoarece avem de-a face cu sisteme funcţionând după logici profund diferite, şi de aceea statul va fi mereu în urma pieţei în a oferi cele mai bune servicii consumatorilor. În acelaşi timp, statul va fi mereu imposibil de scos de pe piaţa prin lipsa clienţilor, deoarece statul poate subvenţiona oricând activităţile sale prin banii preluaţi din impozite şi cu cat are mai multe servicii de oferit, cu atât va produce găuri mai mari în bugetul contribuabilului. Nu-ti trebuie multa scoală ca sa vezi cu ochiul liber ca eşti mai bine tratat intr-o frizerie particulara ori intr-un cinematograf particular, sau ca este în avantajul tuturor oamenilor, săraci, bogaţi sau mai puţin bogaţi sa fie serviţi de către piaţa în locul statului.
In ceea ce priveşte răspunsul la întrebarea: de ce la 16 ani de la revoluţie şi de la abolirea cel puţin parţiala a proprietăţii comune asupra mijloacelor de producţie, statul este în continuare şi frizer şi cinefil, aş încerca doua răspunsuri: primul ar fi neglijenta guvernanţilor, iar al doilea ca pur şi simplu statului ii place meseria de frizer sau ii plac filmele. Întrucât al doilea răspuns nu e decât o glumă, încerc să-l dezvolt pe primul. Nu exista nici un motiv politic pentru a nu privatiza aceste servicii, deoarece e vorba doar de câteva mii de oameni care lucrează în domeniu şi care în nici un caz nu si-ar pierde cu toţii locurile de munca în cazul privatizării. Aşadar, nici un politician nu are a se teme ca pierde masiv voturi, cum ar fi de exemplu în cazul marilor întreprinderi de stat. În plus, faptul ca trăim intr-o economie mai dezvoltata azi decât în anii 90 arata ca piaţa poate oferi multe alte nişe pentru cei care ar si-ar pierde locul de munca, problema şomajului fiind de fapt una de opţiune personala a celor implicaţi în domeniu. Astfel, din inerţie sau poate din frica de a nu ne vinde tara, vom intra în UE cu frizerii şi cinematografe deţinute în continuare de stat, absolut neprofitabile şi ramase cu zeci de ani în urmă, şi cu paradoxul, revelat de un sondaj de opinie, ca politicienii sunt mai capitalişti decât populaţia de rând. Buna gluma, intr-adevăr.
Marius Delaepicentru a comentat:
10 August 2006 la 07:08
Se cuvin cîteva precizări. Ţinînd seama de regimul lor de proprietate, frizeriile nu aparţin statului, ci statului socialist. Proprietatea cooperatistă ca formă a proprietăţii socialiste. Cinematografele, ca de altfel majoritatea “lăcaşelor de cultură”, aparţin statului-mecena. Ce recunoaştem aici? Din nou, statul socialist. Dacă n-ar exista componenta ideologică, cel puţin o parte din localuri ar fi fost privatizate demult. Ideologia socialistă valorizează producţia de bunuri, în acelaşi timp, are o aversiune funciară pentru sectorul serviciilor. Ca să-l poată lăsa pe ultimul plan trebuie să-l controleze. Nimic nu îngrijorează mai tare un socialist, decît faptul că prea mulţi oameni îşi taie părul unul altuia.
Cum poate fi atacată în mod legal anomalia? Păi, ţinînd seama că cea mai mare parte a localurilor sunt situate în cele mai bune vaduri comerciale, contra chirii modice, sesizarea Consiliului Concurenţei ar putea eroda imaginea legitimităţii întreprinderilor statului socialist. Cine s-o facă? În principiu, oricine. Dar cei mai în măsură ar fii cei cu afaceri din aceeaşi categorie.
O altă observaţie este cumva conexă. Cultivarea întreprinderilor prost organizate în locuri cu potenţial mare este o formă de parazitism bazat pe ierarhia socialistă de castă. Cu alte cuvinte, satatul socialist preferă să paraziteze statul socialist pentru salvarea ideologiei cu preţul sărăciei. Ştim că ideologia nu e niciodată îngrijorată de risipa de resurse.
Andrei a comentat:
10 August 2006 la 09:08
As forta nota putin Marius si as argumenta ca orice stat are o natura eminamente socialista, nu socialista in sensul tare al cuvantului, folosit mai degraba in anii 50, ci socialista in sensul ca socializeaza proprietati si factori de productie care altfel ar fi fost detinuti in proprietate privata. Din acest punct de vedere, orice stat contine o doza de socialism, insule de haos calculational (rothbardian vb.:-), problemele alocarii irationale, absenta stimulentelor existente pe piata chiar daca au existat zeci de incercari atat in statele comuniste cat si in cele democratice-capitaliste (e.g. Vestul) de a le imita, overconsumption si nenumarate alte probleme conexe.
Nu as miza atat de tare pe componenta ideologica cat mai degraba pe o inertie a clasei politice. Majoritatea oamenilor care conduc aceste cooperative, ele chiar mai poarta aceste nume, sunt numiti daca nu ma insel de consiliile judetene, primarii sau autoritati “descentralizate”, in cazul unora ca RADEF-ul cred ca chiar MCC face asta, astfel ca genul asta de sinecuri reprezinta si un mod de a negocia puterea la nivel local si nu numai, de a castiga suport si aliati. E mai degraba realpolitik, astfel politicienii locali nu cred ca o sa ceara vreodata asa ceva, speranta fiind mai la centru asa cum sugerai si tu.
Cat despre chirii, eu unul stiu ca acestea sunt proprietatile respectivelor cooperative sau in cazul cinematografelor, acestea apartin altei cooperative, RADEF :-). Argumentul pentru privatizare l-as baza mai degraba pe incapacitatea statului de a produce astfel de servicii cu costuri reduse, bineinteles profitabile si de calitate, lasand la o parte problemele etice ale proprietatii cooperatiste. Ar mai putea fi nevalorificarea vadurilor comerciale pe care le detin sau problemele ridicate de suprautilizare care au facut ca aceste locuri sa arate in felul cum arata astazi.
Vestea buna e totusi faptul ca exista cel putin un proiect sau macar s-a vorbit despre privatizarea RADEF si astfel si a cinematografelor.
Fiordean Dacian a comentat:
10 August 2006 la 10:08
Andrei, nu doresc decat sa punctez ceva legat de privatizarea cinematografelor. Cu ceva timp in urma Gardianul (cred ca nu ma insel) a publicat o ancheta ampla legata de modul in care s-au privatizat unele cinema-uri. N-am numarul din Gardianul in fata, insa cred ca era vorba despre cateva exemple la nivelul Bucuresti-ului. Statul a avut la un moment dat initiativa laudabila de a privatiza cinematografele, ba chiar a facut-o in cazul unora. Insa activitatea a fost ulterior schimbata de noul proprietar (cred ca il transformase in cazinou), ceea ce nu e neaparat rau, doar ca nu respecta intelegerea initiala. Se poate face o paralela cu situatia multor hoteluri de pe litoral (inteleg asta din presa pt. ca n-am mai ajuns demult acolo), care au devenit afaceri imobiliare si nu turistice. Se poate argumenta probabil ca nu erau cinefili in zona unde era amplasat cinemtograful din articolul de presa. Foarte probabil, insa e vorba de nerespectarea unui contract: pastrarea profilului activitatii si dupa privatizare. E buna, e proasta restrictia respectiva? E o alta discutie. Insa de aici si reticenta in a continua privatizarea nominala, si preferinta pt. a le vinde la pachet (catre un lant de distributie mare). Nu stiu care-i situatia azi si e evident ca articolul din Gardianul vorbea de un caz oarecum extrem, insa personal n-am contraexemple, desi sunt aproape convins ca exista
Dacian
Andrei a comentat:
10 August 2006 la 12:08
Personal, cred ca prevederea cu mentinerea obiectului de activitate dupa privatizare este aberanta si diminueaza grav oportunitatile care apar pentru dezvoltarea pietei. Orice antreprenor atunci cand face o investitie renunta la altele, calculeaza anumite costuri de oportunitate, compara diverse oportunitati si asta il face de obicei sa decida cea mai buna varianta. Atunci cand statul iti spune, sa fie doar cinematograf, argumentele pentru asta fiind foarte slabe, libertatea antreprenorului este redusa la maximum, calculul economic vaduvit de imposibilitatea verificarii altor oportunitati si de aici putand decurge in absenta cinefililor falimentul pentru cel care il cumpara, insa un faliment fortat de contract, nu neaparat de calitatile sale antreprenoriale. Avem vreun motiv sa ne dorim contracte care forteaza falimentul ulterior…
Nu vad nici un argument solid pentru a sustine ca un cinematograf trebuie sa fie cinematograf pentru totdeauna, ce se intampla daca o sa jungem intr-o zi sa nu mai mergem deloc in cinematografe, ii obligam pe respectivii oameni la faliment…E o prevedere aberanta.
Reticenta in a continua privatizarea nominala e data asa cum spune presa de teama “speculatorilor”, de parca orice antreprenor nu ar fi un speculator, si se refera la faptul ca cei care le cumpara doresc sa le dea utilizarea care le-ar aduce cei mai multi bani, cea mai mare satisfactie, ceea ce e perfect normal pentru orice antreprenor.De obicei, le revand sau construiesc chestii mai profitabile ceea ce imbunatateste in mod constant nivelul nostru de trai. De ce nu am accepta ca resursele antreprenorilor sa fie folosite in modul care aduce exact serviciile cele mai dorite de catre piata, fie ele baruri, supermarketuri, investitii imobiliare, etc, etc? Prevederea in cauza, cat si reticenta ce decurge din asa zisele experiente “proaste” sunt piedici in calea dezvoltarii pietei, in alegerea de catre antreprenori a celor mai bune produse si servicii pentru a le oferi clientilor care au repsectivele nevoie si nu face decat sa mentina starea actuala de dezvoltare a pietei, neaccentuarea diviziunii muncii, alocare irationala de capital si alte bube de genul acesta.
Inca un exemplu la care m-am gandit acum ar fi urmatorul, gandeste-te ca in Vest li s-ar fi spus fabricilor de televizoare alb negru ca trebuie sa produca pentru totdeauna asa ceva, sa nu isi schimbe obiectul de activitate? Crezi ca ar mai fi investit in dezv de produse auxialiare, gen DVD-uri, video-uri, sau in dezvoltarea celor prezente, productia de televizoare color, plasme, monitoare pt computer? Slabe sanse pentru asa ceva. Astfel, prevederile de genul acesta produc stimulente care incita mai degraba la autosuficienta decat la autodepasire, asa cum face, in general, o expresie draga mie, “namely the unhampered market”
Fiordean Dacian a comentat:
10 August 2006 la 16:08
Hello,
Inteleg ce spui, poate chiar asa era in cazul cinema-ului respectiv. Si mie mi se pare restrictia respectiva aberanta. Daca statul e un vanzator (al unui cinema) ca orice alt vanzator care fixeaza un pret pt. produsul ce-l vinde, e problema celui care-l cumpara in ce-l transforma, atata timp cat schimbul se face in avantajul celor doi. Problema e contractul: cumparatorul nu-l respecta (schimba destinatia).
Sa presupunem ca tu detii un imobil familial si te decizi sa-l vinzi. Ai o serie de conditii pe care vrei sa le impui celui care-l cumpara. Una e ca imobilul sa nu fie daramat in urmatorii 10 ani, si pui o clauza in contract care prevede acest lucru. E aberant, insa tu decizi conditiile de vanzare. Gasesti pe cineva care e de acord cu toate conditiile, insa dupa doi ani respectivul nu respecta clauza de daramare. Aveti o problema, si poate se activeaza o alta clauza pe care ati prevazut-o in cazul in care prima nu e respectata.
O alta conditie pe care o impui este chiar pretul. Nu vrei sa vinzi sub un anumit pret. Nu gasesti cumparator, deci decizi ca nu vinzi acum.
La fel se poate intampla si in cazul in care detii actiuni la o societate. Pretul actiunii e stabilit la o valoare care te determina sa nu vinzi, pt. ca estimarile tale iti spun ca se poate obtine un pret mult mai bun si crezi ca investitorii nu sesizeaza acum valoarea actiunilor respective.
Statul poate decide ca nu vinde acum (cinema-ul) pt. ca s-ar putea obtine un pret mai bun daca un investitor interesat de industria cinematografica ar sesiza oportunitatea, si deci asteapta ca investitorul respectiv sa-si manifeste interesul. Statul poate avea o strategie de vanzare. In cazul frizeriei e rea se pare
Dacian
Bogdan Enache a comentat:
10 August 2006 la 16:08
De ce statul privatizeaza conditionat ? in principal, cu obligatia de a pastra profilul de activitate ? - E simplu : ca sa evite “costurile sociale”, somerii care ar rezulta din disparitia unor activitati care nu mai sunt cerute pe piata ; mai precis, guvernul nu vrea sa nu irite sindicatele, sa puna in pericol castigarea viitoarele alegeri. Mai conteaza ratiunile economie ?!
Fiordean Dacian a comentat:
10 August 2006 la 17:08
In cazul in care impune pastrarea profilului unei activitati unde nu exista cerere pt. produsele rezultate din activitatea respectiva, e evident.
In cazul BCR, daca estimarea facuta de terte parti (de ex. evaluatori privati pt. serviciile carora statul a platit) ar fi fost peste ofertele de cumparare, poate vanzarea n-ar fi avut loc. Insa pt. ca s-a considerat pretul ca fiind bun (?!), au vandut BCR-ul (cu o serie de conditii - aberante sau nu; nu le cunosc).
Bogdan, daca acceptam ca pretul e o conditie de vanzare, oricine (inclusiv statul) vinde conditionat. Gresesc?
Dacian
Bogdan Enache a comentat:
10 August 2006 la 17:08
Nu, nu gresti. Ca proprietar pui conditiile si stabilesti pretul de vanzare, faci o oferta in speranta ca ai si o cerere. Numai ca statul nu functioneaza in logica pietei, a economicului - ci intr-o logica birocratica. Daca ar fi avut obiective strict economice, statul roman ar fi vandut si pe 1 euro, fara alte conditii, multe colosuri industriale care nu fac decat gauri in buget (adica in buzunarul nostru) cuiva care ar fi dorit sa intreprinda o activitate productiva orisicare in aceste situri industriale. Lucurul acesta s-a facut pe scara larga in Germania.
Fiordean Dacian a comentat:
10 August 2006 la 17:08
Asa e, insa chiar tu emiti o conditie in vanzarea de 1 euro: cumparatorul trebuie sa intreprinda o activitate productiva.
In prima parte a discutiei eu sustineam doar faptul ca respectivul cumparator nu respectase intelegerea initiala: pastrarea statutului activitatii. Ne-am pus de acord ca restrictia e aberanta in cazul ala, insa cumparatorul a acceptat-o ca mai apoi s-o declineze.
neamtu tiganu a comentat:
10 August 2006 la 18:08
Marea problema e ca in istorie la fiecare revolutie comunista s-a “nationalizat”, s-a trecut de la prop. privata la cea de stat, asadar nu exista nici o experienta cum s-ar putea face invers adica de la proprietate de stat la cea privata.
Si-n fost Germanie de est au existat probleme asemanatoare, in marea majoritate a cazurilor s-a desfintat fara mila fosta ind. DDR. Avantaju a fost ca a avut cu ce sa se-nlocuiasca, cel putin partial.
Privatizarea in Ro e extem de complicata, sa presupunem ca se privatizeaza o frizerie in centru unui oras, in mod cert locatia e mai valoroasa decit profitu unei frizerii, deci noul propietar va incerca sa valorifice acest capital, locatia. A-l sili sa pastreze profilul e absurd pt. ca daca afacerea nu e profitabila inseamna sa-l condamni din start la moarte.
Este f. adevarat insa ca o firma privata e de o mie de ori mai eficienta decit una de stat, chestia e cum poate fi facuta trecerea???
Fiordean Dacian a comentat:
10 August 2006 la 19:08
F. simplu, prin vanzarea catre un investitor privat
neamtu tiganu a comentat:
10 August 2006 la 21:08
Daciane,
Simplitatea ta e dezarmanta… da daca nu exista capital pe piata, recte nu exista investitor interesat, da daca “investitoru” e interesat numai sa vinda fieru vechi, cum se intimpla des, in ce conditii trebuie si poate statu sa vinda sau sa privatizeze? Ce conditii trebuie sa impuna statu? Despre coruptie nici nu vreau sa vorbesc..
Oare improprietarirea taranilor din sec. XY, adica sa oferi pamintul gratis celui ce l-ar munci e o solutie viabila? Sau mai bine il vinzi pe un Euroi unui “investitor” care promite marea cu sarea si asteapta sa creasca pretu ca mai apoi sa-l speculeze? Recunosc ca habar n-am de raspunsu corect, din pacate numai timpu…mult…mult timp poate sa dea un raspuns de cum ar fi fost mai bine.
Fiordean Dacian a comentat:
10 August 2006 la 21:08
Daca vrea sa vanda ce-a cumparat la fier vechi (sau transforma cinema-ul in cazino) depinde de intelegerea initiala. In contractul dintre vanzator (statul) si cumparatorul privat acest aspect poate sau nu sa fie precizat. Statul nu trebuie sa faca altceva decat sa vegheze daca intelegea e respectata. Conditiile pe care statul trebuie sa le puna trebuie sa tina seama de de o serie de factori, cei mai importanti fiind de natura economica. Ai exclus coruptia si asa cum Bogdan spunea mai sus, trebuie excluse si privilegiile acordate din motive populiste (castiga de voturi s.a.m.d). Nu pot eu sa fac o lista completa cu toate conditiile pe care statul trebuie sa le impuna, de altfel sunt specifice fiecarei vanzari in parte.
Cat despre pamantul dat taranilor, daca acestia reusesc sa-l exploateze in si astfel sa obtina beneficii, e ok. Investitorul care promite marea cu sarea nu mi se pare o solutie interesanta, decat daca chiar face marea cu sarea (adica ceea ce a aacceptat in intelegerea initiala).
Dacian
PS: Cred ca ma repet in ambele cazuri, dar am vrut sa fiu mai explicit
Andrei a comentat:
10 August 2006 la 23:08
Lasand la o parte faptul ca statul e proprietar ilegitim per se, excluzand aici cazul donatiilor voluntare pe care le fac anumiti oameni, nu vad de ce tinem atat de mult sa respectam un contract aberant si sau sa ne ingrijoram ca anumite clauze din contractele de privatizare, cu totii fiind de acord ca sunt aberante nu sunt respectate. Statul isi obtine toate proprietatile in opusa contradictie cu ceea ce se intampla pe piata, iar pentru asta este proprietar ilegitim, astfel se poate argumenta ca si conditiile impuse de el in contracte ar putea fi lovite de nulitate, chiar daca esti mai radical ca si actul in sine e lovit de nulitate. Exemplul tau Dacian nu cred ca e potrivit pentruc ce se intampla in cazul nostru, deoarece intr-un schimb de pe piata, unul liber oamenii sunt in genere proprietari legitimi, ori in cazul statului, mai ales cel iesit din comunism cu greu se poate spune asta.
Metode de privatizare sau propuneri au existat, insa cele mai bune si mai corecte din punct de vedere al logicii pietei, al eticii proprietatii private, gen metoda sindicala propusa de Hoppe, au fost respinse in favoarea vanzarii catre investitori strategici, privatizare pe un euro si alte de genul acesta. Aduc aminte ca in Romania a existat un plan numit planul Vacariu, extrem de asemanator cu ceea ce propunea Hoppe si anume oferirea intreprinderilor si a majoritatii proprietatilor detinute de stat catre cei care le munceau insa Iliescu&co au respins rapid propunerea…(probabil securistii tb sa intre pe fir. De mentionat ca planul respectiv nu prevedea decat ca muncitorii si directiunile urmeaza sa fie proprietari insa nu ca trebuie sa pastreze domeniul de activitate.
Fiordean Dacian a comentat:
11 August 2006 la 01:08
Andrei, eu pot fi de acord cu faptul ca restrictiile impuse de stat sunt aberante. Pastrarea domeniului activitatii e in cazul frizeriilor aberant. Cred ca nu exista dubiu legate de ilegitimitatea statului comunist si deci a tuturor proprietatilor pe care si le-a insusit. Eu incercam doar sa scot in evidenta nerespectarea contractului de catre cumparator. Faptul ca proprietatile pe care statul le scoate la vanzare au fost la un moment dat insusite prin metode ilegale, e o alta discutie.
N-am avut cunostinta de planul Vacariu, e f. posibil ca el nu prevedea pastrarea domeniului de activitate. In cazul asta, n-avem nici o problema. Activitatea poate fi schimbata (nu e specificat nimic in contract legat de chestia asta).
Andrei a comentat:
11 August 2006 la 02:08
Dacian, inteleg obiectia ta si mi se pare ok, dat fiind ca necesitatea respectarii cotnractelor este esentiala pentru functionarea pietei. Problema mea e ca contractul acesta este unul care difera in general de ce intelegem noi prin contract, in plus are prevederi dezavantajoase atat pentru cei care il semneaza cat si pentru toti ceilalti membri ai societatii, argumentele pentru asta fiind expuse mai sus.
Astfel, din ratiuni demult expirate, gen somaj cronic, se mentine aceasta prevedere in contractele de privatizare de acum, poate si de asta nu se mai privatizeaza aproape nimic. in continuare cred ca important e ca un contract sa fie ceea ce trebuie sa fie, si anume unul ex ante mutual benefic, cu prevederi conforme cu etica proprietatii private care in fond este baza sistemului capitalist. Respectarea cu orice pret a oricarui contract nu cred ca e o valoare in sine, dar asta cred ca tine ca se incadreaza in ceea ce numeai tu alte discutii.
Fiordean Dacian a comentat:
11 August 2006 la 12:08
Statul nu joaca intotdeauna dupa regulile pietelor libere. Are el acolo tot felul de criterii populiste, programe sociale, etc.
Hai sa-ti dau doua exemple, unul care implica statul si altul intre doi jucatori privati. Cazul BCR (sau CEC pt. ca e de actualitate) contine, pe langa alte conditii, una (poate fi considerata implicita?) care impune ca cei ce participa la licitatie de vanzare sa aiba un background in sistemul bancar. O astfel de conditie in cazul BCR de ex. (o societate profitabila dupa cate stiu eu, poate nu f. eficienta in schimb - adica se poate si mai mult) poate sa para mai putin aberanta decat in cazul unei frizerii; ma refer la schimbarea activitatii. Se face acolo un dosar de participare in care se listeaza o serie de chestii: experienta participantului, evolutia financiara, capacitatea de management, etc. Daca o societate ce activeaza in domeniul imobiliar doreste sa participe la licitatie, e ok, insa ea nu indeplineste conditiile cerute de cel ce vinde. Sa admitem ca e admis totusi la licitatie. Desi poate ofera un pret pe actiune mai bun decat un alt participant la licitatie, dar care are o solida experienta bancara, pretul, ca singur criteriu, ar putea sa nu joace in avantajul lui.
Un alt exemplu este GECAD. Poate stii si tu, astia au dezvoltat o tehnologie antivirus. Dupa aprox. zece ani de dezvoltare, au avut o oferta din partea Microsoft, care s-a si concretizat. Microsoft (cumparator in cazul asta) a formulat o serie de restrictii cu privire la activitatea viitoare a GECAD, printre care una interesanta: GECAD nu mai are voie sa dezvolte tehnologii antivirusi in viitor. Iata cum in cazul asta cumparatorul conditioneaza cumpararea de schimbarea activitatii. Problema e aceeasi: contractul. GECAD a acceptat conditiile, si acum dezvolta tehnologii de plati electronice. Asadar, pe o piata libera, o societate nu poate sa se dezvolte folosindu-si priceperea, talentul si capacitatile (presupun ca la antivirusi se pricepeau cel mai bine cei de la GECAD) in propriul interes, din cauza restrictiei respective. Daca o incalca, au o problema. Ce e cel mai important, e ca din momentul in care au acceptat conditiile, trebuie sa le respecte. Eu inteleg si ca statul vinde prost, si ca e coruptie, si ca exista privilegiati care au o serie de avantaje, etc. insa incercam sa pun in evidenta respectarea contractului.
Pt. ca tot era vorba de vanzari de 1 euro, consider ca nu e neparat necesar ca tot sa fie vandut pe 1 euro (de ex. CEC-ul), din moment ce se poate obtine un pret mai bun.
Ma opresc aici :-),
Dacian
Andrei a comentat:
11 August 2006 la 13:08
Dacian, asa cum am spus, obiectia ta mi se pare importanta si in mare ok. Problema este ca unele cazuri produce faliment, limitarea oportunitatilor de dezv si alte probleme de genul acesta si totul nu din dorinta de eficienta ci mai degraba din temeri nejustificate. Chiar si in cazul bancilor, se poate construi un argument pe filiera eticii proprietatii private care ar considera imoral faptul ca statul te obliga sa mentii obiectul de activitate in cazul bancii. Nu vad din nou nici un motiv serios pentru acest lucru nici din punct de evdere al eficientei si ea contestabila pentru a sustine asa ceva, din moment ce exista o multime de alte afaceri mult mai profitabile decat banking-ul. Insa in situatia de fata ne-am putea intoarce oarecum destul de usorla chestiunea ilegitimitatii ca proprietar al statului…deci mare avans in discutie nu prea am avea…Oricum mie mi se pare greu de sustinut respectiva prevedere chiar si pe motive de eficienta.
Departe de mine de a nega importanta contractului, asa cum ai vazut mi se pare esential pentru functionarea pietei, insa parerea mea e ca sunt contestabile contractele stupide provenite din temeri inexistente asa cum explicam anterior.
Asa cum ai observat si tu, piata libera produce cu totul alt tip de contracte bazate pe alte criterii juridice si etice de aceea nu mi se pare nimic extraordinar (situatia GECAD)dat fiind ca contractul e unul intre proprietari legitimi, si de obicei mutual avantajos. De ex, nici eu nu am voie sa divulg suma pe care o castig, si de asemenea nu vad nici o problema aici.
Iar in cazul privatizarilor de catre stat, probabil si de asta marea lor majoritate au fost esecuri sau semiesecuri, au blocat investitiile alternative, au limitat oportunitatile care apar mereu pe piata, etc, etc. Din punct de vedere strict utilitarist, prevederea respectiva nu ne ajuta cu nimic deoarece mentine o stare de suficienta la nivelul antreprenoratului, iar a o dubla de criteriul juridic ca un contract trebuie respectat oricum, desi un contract este valabil in conditii normale doar intre proprietari legitimi, ceea ce vinde un hot unui om de buna credinta se numeste inselaciune, ar fi echivalent cu a spune ca legea trebuie respectata in orice conditii deoarece e lege, chiar daca la fel ca si prevederea in discutie uneori e mai mult decat aberanta, frauduloasa, etc, etc. Ceea ce poate fi sustinut si aici iti dau din nou dreptate doar din punct de vedere legalist, gen legea e legea, contractul e contract, insa daca schimbam perspectiva mai spre etica proprietatii private, e foarte greu de sustinut…:)Din nou, chiar si pe criterii de eficienta, e destul de greu de sustinut prevederea respectiva.
Fiordean Dacian a comentat:
11 August 2006 la 14:08
Andrei, ai dreptate cand sustii ca statul e proprietar nelegitim si deci contractele (si in consecinta orice restrictii impun ele) sunt nule, fiindca vin din partea unui hot. Ce pot sa spun? Ai grija unde te tunzi data viitoare
Dacian
Andrei a comentat:
11 August 2006 la 14:08
N-as zice ca toate contractele insa cele care nu se marginesc la apararea proprietatii si a vietii, pot fi taxate in felul acesta. In plus, te-ai oprit la o chestie pe care am atins-o, spunand ca nu are rost sa discutam despre ea, eu producand in fond si alte argumente bazate pe ideea de eficienta, pe utilitatea unei astfel de prevederi, etc, etc si despre care am mentionat ca merita sa discutam insa te-ai oprit brusc la prima, ce pot sa spun eu in cazul asta, mai nimic…:) intrebari mai interesante cred ar fi o gramada pe marginea problemei eficientei, si a pastrarii obiectului de activitate, dat fiind asa cum spuneam ca oportunitati de afaceri profitabile exista in permanenta, nise pentru cei disponibilizati de asemenea asa ca prevederea respecitva asa cum spuneam nu numai din perspectiva eticii proprietatii private poate fi contestata, ci chiar pe aceeasi filiera pe care ea e produsa…
Fiordean Dacian a comentat:
14 August 2006 la 17:08
Andrei, mi-am tot spus c-o sa-mi fac timp sa revin asupra discutiei, mai ales ca nu vreau sa te dezamagesc. M-am oprit pentru ca sunt de acord cu argumentele tale: e f. probabil ca statul are altfel de criterii in momentul privatizarii si a fixarii unor conditii in contract ( de tot felul, cum ar fi si asta de pastrare a domeniului activitatii) - desi, in afara experientelor trecute (mie personal imi sunt suficiente, sa nu crezi altceva), nimeni nu-mi poate garanta cu siguranta ca doar din cauza faptului ca vanzarea vine din partea statului e automat bazata pe alte criterii decat cele ale pietei. Exista si privatizari pe 1 euro reusite. Problema de fapt cred ca e de legitimitate. Se pot aduce nenumarate argumente in defavoarea unei privatizari si a conditiilor care-o insotesc (inclusiv de neluare in calcul a eficientei), insa problema majora e in cele din uram ilegitimitatea proprietatii. De aici si lipsa problemei in cazul GECAD: desi clauza respectiva poate parea stupida unora, dat fiind ca cei doi sunt proprietari legitimi, n-avem nici o problema (ceva de genul ‘e treaba lor’).
E evident ca sunt contestabile restrictiile bazate pe tot felul de temeri. In cazul GECAD, putem argumenta cu aceeasi logica: impunerea de restrictii care au la baza porniri emotionale de ex. pot fi contestabile din punct de vedere al eficientei, insa nimeni nu poate s-o faca cu exceptia actionarilor. Desigur exista mecanisme prin care astfel de chestiuni cum e asta cu pastrarea profilului activitatii pot fi controlate: in cazul GECAD, pastrarea unei actiuni pt. a putea participa la deciziile CA-ului sau mai stiu eu (nu stapanesc prea bine domeniul).
Strict utilitarist cum spui tu, cred ca trebuie luat fiecare caz in parte. E utila o anumita restrictie? As putea sa raspund: automat nu, insa iti spun: habar n-am.
Exista numeroase privatizari in care statul a impus clauze de genul ‘noul proprietar se angajeaza sa investeasca pe o perioada de cinci ani zece milioane de euro in retehnologizare’. E tampita, poate investitorul considera ca cinci milioane sunt suficiente si zece nu se justifica. Insa el e de acord cu conditia impusa, nu negociaza cinci milioane si semneaza. Statul isi exercita (conforma unei alte clauze contractuale) posibilitatea evaluarii investitiilor la capatul a cinci ani de activitate, si constata ca nu s-au investit decat cinci milioane. Se poate activa o clauza care anuleaza de ex. privatizarea, sau poate statul e de acord sa renegocieze considerand ca investitiile de cinci milioane au fost totusi suficiente. Toate exemplele astea nu cred ca pot fi conduce decat catre ideea ca statul poate fi in orice moment contestat (de ce a impus clauza de a controla, de ce renegociaza, etc.) pa baza ilegitimitii lui ca proprietar.
Dacian
Andrei a comentat:
15 August 2006 la 01:08
Dacian, ma bucur ca ai revenit…Eu am crezut ca te-am dezamagit …Macar, suntem de acord asupra unui punct, statul proprietar ilegitim…
Sa iti dau un exemplu ca sa intelegem mai bine natura afacerilor facute de stat vs afacerile facute personae private…Cand doi oameni se hotarasc sa faca afaceri, decid asta pentru ca asteapta o imbunatatire a situatiei lor si asta e criteriul prin care judeca respectiva afacere, iar consideratiile avute in vedere sunt strict personale; atunci cand statul se hotaraste sa faca o afacere, el lucreaza intr-o logica diferita, de ex vinde o fabrica cu 30.000 de muncitori, ca gardian al bunastarii generale, el face afaceri nu prin prisma interesul individual, asa cum se petrece in celalalt ex, ci prin prisma unei idei despre binele comun, dat fiind ca el este gardianul bunastarii generale, el trebuie sa ia in calcul situatia in care se vor afla cei 30.000 dupa vanzare si anume sa nu aiba proteste massive, somaj, etc…Astfel, neputandu/se orienta ca orice antreprenor catre satisfacerea unui interes individual, el ajunge sa impuna tot felul de conditii pe care el le considera ca reprezinta un anume “bine comun” care vor elimina eventualele probleme rezultate in urma unei astfel de afaceri. Aici este criteriul cerut de tine pentru a raspunde la intrebarea de ce afacerile facute de stat au alta natura decat cele de pe piata…Statul spre deosebire de indivizi functioneaza intr-o logica colectivista, in care “binele comun” e decis de o serie de birocrati, pe cand in cazul indivizilor, acestia sunt suverani asupra chestiunii in cauza si au toate motivele sa ia cele mai bune decizii…Problema pe care el nu o realizeaza e ca astfel de prevederi sunt total neproductive si in plus, limiteaza posibilitatile de dezvoltare ale economiei, sporirea prosperitatii deoarece este interzisa folosirea alternativa a unor bunuri economice. Adica statul care isi doreste el insusi bunastarea nu isi da seama ca nu asa o produci, obligandu-I pe oameni sa faca ce crezi tu, ci folosind cele mai bune mijloace pentru asta, anume piata cat mai libera. In termini misesieni, statul nu isi apropriaza mijloacele la scopuri..adica doreste bunastare insa din contra ceea ce face limiteaza posibilitatile sporirii acesteia…
Revenind la utilitarism, telul statului fiind sporirea bunastarii cetatenilor, el ar trebui in consecinta sa aleaga cele mai bune mijloace. Ei bine, de cele mai multe ori greseste, iar argumentele au fost in mare expuse in posturile trecute. In cazul firmelor private si a indivizilor, eficienta este decisa de fiecare in parte iar orice restrictie acceptata voluntar e una legitima in virtutea legitimitatii persoanei respective ca proprietar. Noi suntem doar outsideri
Privatizarile pe un euro sau nu numai care au reusit in Romania au fost in general cele care au beneficiat de scutiri de impozite, finantarea de catre stat a disponibilizarilor (adica de catre noi) si exemplele cele mai celebre sunt Dacia, Sidex, Rompetrol, si alte cateva..Exista o pleiada de privatizari care au esuat tocmai contractelor despre care discutam noi si care astazi revin in portofoliul AVAS pentru ca pur si simplu nu puteau fi facute profitabile sub conditiile contractelor de genul acesta…
Chestiunea esentiala in cazul nostru nu este ilegitimitatea statului ca proprietar, ci faptul ca statul nu poate reusi ceea ce isi doreste, adica producerea de prosperitate, stimularea afacerilor, prin politica de privatizare pe care o are la ora actuala si aici trebui marsat si explicat ca isi face singur rau cu o astfel de abordare atat lui cat si cetatenilor pe care ii “pastoreste”, de aici si indemnul meu de a marsa pe chestiunea utilitarista a problemei…
Mark Twain a comentat:
18 August 2006 la 15:08
Un reportaj interesant ce a aparut pe postul antena 1 arata diferenta dintre maniera in care se lucreaza cu spor pe un santier privat pe de o parte, si felul in care hiberneaza altii atunci cand e vorba de lucrari publice. Te amuza dar te si ingrozeste.
Cartoon porn. a comentat:
19 Mai 2008 la 23:05
Free cartoon porn….
Porn cartoon games. Cartoon porn doujin. Free cartoon porn. Cartoon porn. Cartoon porn futurama….