Cred că sunt suficiente două idei cheie pentru a susţine că în absenţa notelor informative negative, colaborarea cu Securitatea nu încriminează deloc nici din punct de vedere juridic, nici moral. Prima este că a vorbi cu sens despre vinovăţie presupune existenţa unei victime, a cuiva care să fi avut de suferit / să fi putut avea de suferit ca urmare a acţiunilor acuzatului, iar a doua că putem concepe o colaborare cu un agent rău care prin sine însăşi să nu ajungă să genereze consecinţe rele, să nu “victimizeze” pe nimeni.

Să luăm argumentul:

1. Vinovăţia presupune o victimă.
2. Nu avem identificată nici o victimă a acuzatului.
3. Acuzatul nu este vinovat. (din 1 si 2)

Cineva ar putea nega premisa (2) astfel:
“Cu toţii, intrând în raza acestei instituţii, aţi trăit mai bine pe seama noastră şi a fricii noastre. Cu toţii v-aţi simţit mai importanţi, cu toţii aţi avut un contract murdar făcut în spatele nostru şi pe spatele nostru si toţi v-aţi plătit liniştea, siguranţa si tupeul cu spaimele, umilinţa si neliniştea noastră.”

Acuza de mai sus are şi un caracter juridic, nu numai moral. Frica sau anxietatea generate de acţiuni conspirative în vederea încălcării drepturilor sunt într-adevăr colaborări în vederea agresiunii. Dar ce se poate spune despre acţiunile conspirative punct?

În virtutea individualismului metodologic (doar indivizii acţionează) şi al principiului responsabilităţii individuale, pentru a nega premisa (2) nu e suficient să se susţină că indivizii au avut de suferit ca urmare a acţiunilor Securităţii şi colaboratorilor luate împreună sau însumat. Pentru a ataca concluzia, (3)-ul, acuza de mai sus trebuie interpretata astfel: Exista o cantitate de rău / suferinţă / cost imputabil exclusiv acuzatului. Exista un rău marginal / adiţional produs de acţiuni identificabile ale acuzatului. Aceasta trebuie sa fie poziţia d-lui G. Liiceanu faţă de doamna Mona Muscă, dacă vrea sa nege (3). Acţiunile marginale ale doamnei Mona Muscă chiar sunt identificate în textul citat: contractul cu Securitatea. Contractul cu Securitatea prin sine însuşi / by itself e suficient ca să încrimineze.

Poziţia ar putea fi uşor susţinută în contextul unei bătălii între două tabere, când cineva anterior neutru sau aflat în tabăra A ar face vizibil celor din A angajamentul lui faţă de tabăra B; frica celor din A ar putea fi explicată uşor dată fiind informaţia din minţile lor.

Este greu de văzut însă cum semnarea unui contract, prin sine însăşi, ar putea produce frica de una singură. Pentru ca mecanismul de producere a răului de către acea semnare sa fie credibil, avem nevoie de o tranziţie, o informaţie cel puţin subliminal indusă celor din A. Dar dat fiind că contractul doamnei Monei Musca e secret, se taie tranziţia de la faptul fizic al semnării contractului respectiv către lumea subiectivă a senzaţiilor şi fără o tranziţie mentală, un fapt mental prin care subiectul sa interpreteze faptul fizic respectiv, semnarea însăşi a contractului rămâne un eveniment izolat de cei care nu ştiu de el. Acesta este un motiv pentru care poziţia d-lui Liiceanu – anume că un contract cu o organizaţie rea constituie o acţiune rea prin sine însăşi - nu cred că se susţine.

Cineva ar putea spune: “Da, dar informaţia relevantă este acum prezentă în minţile celor cărora atunci le era frică.” E adevărat, însă acuzatului nu îi era imputată anxietatea de acum, ci cea de atunci, or anxietatea de atunci nu putea fi produsă printr-un catalizator din viitor.

Lucrurile par mai tulburi când înlocuiesc “contract” cu “colaborare”, o mutare importantă din punct de vedere retoric pentru un adept al poziţiei Liiceanu. Aceasta pentru că “colaborare” de multe ori e folosit cu încărcătură normativă, ca prescurtare pentru “colaborare întru sau în vederea a ceva rău”. Dacă folosim aşa, nu mai e nimic de discutat, ci iese analitic că colaboratorul e rău / vinovat. Problema pe care am discutat-o este dacă “colaborarea ca atare” cu o organizaţie rea – indiferent de lucrurile în vederea cărora s-a colaborat - este o faptă rea în sine. Testul pentru poziţia “Da!” este cuplarea colaborării ca atare cu consecinţe neutre sau bune, plauzibil dacă s-au dat numai note informative irelevante pentru scopul nostru (cutare coleg de catedră e melancolic, studentul iranian Y vrea sa-i spargă nasul studentului irakian Z) sau pozitive (cutare coleg aplaudă tare la şedinţa de partid). Dacă suntem atenţi la idee, putem vorbi de “colaborare” fără să se schimbe analiza situaţiei şi concluzia iniţială, acuzatul nu este vinovat..

Argumentul principal al textului se termină aici. Prelungesc însă textul cu o analogie uşor de înţeles mai ales pentru libertarieni. Atrag atenţia că în situaţia care urmează să fie descrisă, informaţia relevantă chiar este prezentă în momentul în care colaborarea cu organizaţia rea este în curs. Deci dacă intuiţia multora va spune că acuzatul este nevinovat în această situaţie, a fortiori le va spune ca e nevinovat şi un acuzat în prima situaţie.

1. Un contract cu o organizaţie rea constituie o acţiune rea.
2. Statul e o organizaţie rea.
3. Oricine are un contract cu statul comite prin aceasta o acţiune rea. (din 1 şi 2)
4. Profesorii noştri au un contract cu statul.
5. Profesorii noştri au comis o acţiune rea. (din 3 si 4) (Se poate spune de exemplu că au produs altora lehamite sau frică prin faptul ca activează în universităţi subvenţionate în loc de universităţi taxate).

Ne putem imagina că într-un anarho-capitalism viitor va exista o culpabilizare a vechilor funcţionari la stat. Poziţia gen Liiceanu s-ar potrivi aici, si ar avea suficientă bază metafizică (din cauză că tot timpul informaţia despre cine sunt funcţionarii a fost prezentă) încât să ţină. Chiar şi aşa însă, cred ca ar fi slabă. Mulţi dintre profesorii noştri sunt cei de la care am învăţat libertarianismul şi în consecinţă vor fi lucrat pentru “revoluţia” / schimbarea instituţională menţionată. Iar mutând în prima situaţie ceea ce trebuie mutat, în lumina dovezilor de până acum, d-na Mona Muscă este faţă de ceilalţi politicieni ceea ce sunt profesorii de la care am învăţat libertarianismul faţă de cei de la care nu l-am învăţat.