Atunci când avem un prieten cu mari datorii, îl certăm pentru cât cheltuieşte, nu pentru că nu-şi creşte venitul. Nu spunem unui beţiv că dacă-şi ia o a doua slujbă atunci va putea să-şi continue cheltuiala în acelaşi ritm. Şi statul are un buget însă în acest caz, lucrurile sunt privite altfel, fără vreun motiv serios. Cel puţin asta este atitudinea politicienilor ahtiaţi după controlul de fonduri publice, parcă dezinteresaţi (sau mai rău, inconştienţi) că asta implică mai puţini bani în mâini private, o sărăcire a acelor mâini private.

În ultima vreme asistăm la o campanie discretă dar susţinută împotriva cotei unice, o măsură de egalitate în faţa legii, în fond. Aspectele politice sunt irelevante; prefer să nu comentez cine, de ce, etc. Important este că acest război fiscal de gherilă se duce pe bază de tehnicalităţi gratuite… însă odată acest limbaj „deconstruit”, lucrurile sunt deprimant de clare: bestia se cere hrănită.

Limbajul e alunecos în probleme fiscale, mai ales atunci când miniştrii şi foşti miniştri se joaca de-a „dă-mi să-ţi dau” cu sectorul privat. Nimic nu e mai grăitor decât această declaraţie a fostului ministru de finanţe, Mihai Tănăsescu:

„Prin eliminarea impozitării progresive si introducerea cotei unice, bugetul a pierdut, in 2005, aproximativ 1 miliard de euro. Din acesta, 700 de milioane de euro s-au dus la persoanele fizice, iar 300, la corporaţii.”

O afirmaţie cât se poate de seacă şi „contabilă”, nu? Defapt… nu. Haideţi să încerc şi eu:

„Prin eliminarea impozitării progresive si introducerea cotei unice, încasările au scăzut, in 2005 cu, aproximativ 1 miliard de euro. Din acesta, 700 de milioane de euro au rămas la persoanele fizice, iar 300, la corporaţii.”

E puţin altfel, nu-i aşa? Statul nu a făcut sectorului privat nici un cadou ci l-a lăsat cât de cât în pace, i-a lăsat intact mai mult din venitul câştigat. Iar dacă încasările au scăzut şi suntem îngrijoraţi de deficite (aşa şi cum ar trebui să fim), soluţia e simplă… nu ne mai lansăm în elucubraţii tehnice speculative ci acceptăm evidentul, şi anume că trebuie scăzute cheltuielile. Din păcate cheltuielile nu vor fi scăzute de cei care trăiesc din mărirea şi distribuirea lor pe tot felul de „conexiuni”, la firme prietene şi alţi tovarăşi.

Am o propunere radicală care, cu siguranţă, nu va interesa nenumăratele doctorate (fără număr?) care păstoresc economia naţională… problema de fond e aici una ce ţine de o simplă identitate contabilă: Deficit = Cheltuieli – Încasări. Pentru a ţine deficitul până în limita de 3% din PIB stipulată în Pactul de Stabilitate (tratatul Maastricht) nu sunt posibile decât două demersuri sau o combinaţie a lor: fie o creştere a încasărilor (taxe, mai multe sau mai mari), fie reducerea cheltuielilor.

În România de azi îmi e greu să spun că mâinile private sunt împovărate de venituri, chiar şi când e vorba de mult-înfieratele corporaţii, pentru că, aşa cum ne spune Milton Friedman, „cel mai atent cheltuieşti banii proprii pe tine, pe urmă banii altora pe tine şi-ntr-un final, banii altora pe alţii” aşadar e nevoie de dovezi cu adevărat extraordinare să ne convingem că veniturile sunt mai bine cheltuite public (asfaltarea aceleiaşi străzi lăturalnice de 2 ori pe an, schimbarea în aceeaşi vară a bordurilor de granit cu unele de ciment după care înapoi, un summit—pardon, sommet!—a N-a actualizarea a parcurilor auto la regii şi ministere, mult protocol şi aşa mai departe.)

Deci, să reducem cheltuielile azi, ieri dacă s-ar putea! Şi asta în ciuda „ciclului de afaceri în România”, „infrastructura, infrastructura” (manea de succes, ce se aude mai ales pe la Golden Blitz) sau alte scuze pentru care contribuabilul e deposedat de sume din ce în ce mai mari.