Milton Friedman (31 iulie 1912 — 16 noiembrie 2006) a fost cel mai vizibil susţinător al libertăţii în spaţiul public american. Un economist eminent, cu importante contribuţii teoretice şi practice, laureat al premiului Nobel pentru Economie şi captivant orator, Friedman a reuşit să comunice cu publicul larg, cu sinceritate şi convingere, despre cele mai importante teme, de fiecare dată când libertatea individuală şi prosperitatea economiei de piaţă au fost în primejdie. Mesajul lui Milton Friedman a fost mereu lipsit de tehnicalităţi economice, însă argumentele sale au fost întotdeauna fundamentate pe o erudiţie şi expertiză ştiinţifică greu de egalat.

Este aşadar cât se poate de oportun ca astăzi, odată cu decesul său, să ne aducem aminte de nenumăratele sale contribuţii la cauza libertăţii, la înţelegerea fenomenelor economice şi politice.

Începuturi

Fiu al unui cuplu de imigranţi, Milton Friedman îşi începe studiile la Rutgers University, în domeniul matematicii actuariale şi al asigurărilor. Climatul economic dezastruos al anilor ’30 şi contactul cu marii clasici ai gândirii economice îl conving să-şi schimbe specializarea înspre economie.

În perioada celui de-al Doilea Război Mondial munca sa capătă un aspect practic: are o primă contribuţie în statistică, sub forma testului Friedman pentru controlul calităţii prin eşantionare şi pune bazele unui sistem fiscal de reţinere la sursă, obiect de ulterioară controversă în mediile liberale şi libertariene.

În 1948 are o primă contribuţie semnificativă la teoria economică, publicând împreună cu Savage pe tema aversiunii faţă de risc şi integrarea acesteia în teoria microeconomică. Pentru aceste prime contribuţii îi este acordată Medalia John Bates Clark, o distincţie rezervată celor mai promiţători economişti sub 40 de ani.

Economie pozitivă

Principalul risc azi, când evaluăm contribuţia lui Milton Friedman la gândirea economică, este să vedem munca sa ca o serie de banalităţi. Cu siguranţă aceasta poate fi o primă impresie a unui student care şi-a însuşit modele predate astăzi. Însă nu putem uita că ceea ce azi ni se par idei evidente, de bun simţ, cu o solidă bază teoretică şi empirică, erau la mijlocul secolului trecut nimic mai mult decât ipoteze scandaloase ce puneau sub semnul întrebării un consens larg, al economiei keynesiene.

Începând cu a doua jumătate a anilor ’50, Milton Friedman publică principalele sale studii şi ipoteze, munca pentru care e cunoscut în mediile academice. Deşi începuturile carierei sale academice au fost în principal legate de teorii microeconomice ale funcţionării pieţelor, contribuţiile cu impactul cel mai mare le are în zona macroeconomiei, unde economiştii keynesieni căutau „microfundaţii” pentru comportamentul seriilor de timp de agregate ce făceau obiectul modelelor lor.

În 1956 publică Studies in the Quantity Theory of Money, în care reconstruieşte teoria clasică a relaţiei dintre bani şi inflaţie, prefigurând dezbaterile acerbe ce vor marca macroeconomia următoarelor două decenii.

În 1957 publică A Theory of the Consumption Function, ocazie cu care introduce ipoteza venitului permanent şi distincţia dintre o schimbare permanentă în venit şi una trecătoare. Implicaţiile pentru consum sunt net diferite. Un consumator care vrea să-şi „netezească” consumul de-a lungul timpului va economisi mare parte din acele creşteri de venit temporare, economii care vor fi folosite pentru a compensa perioadele cu venit scăzut. Această stabilitate intertemporală a consumului a infirmat noţiunea keynesiană, predominantă anterior, conform căreia consumul actual depinde de venitul actual, şi ca atare, o măsură fiscală temporară poate influenţa semnificativ comportamentul cererii. De atunci şi până azi o serie de cazuri de scăderi temporare de taxe au confirmat esenţa ideii lui Friedman. Consumatorii privesc către viitor, ceea ce reduce considerabil puterea politicii fiscale de a direcţiona economia.

În 1963 publică A Monetary History of the United States, 1867-1960, în colaborare cu Anna Schwartz. Un veritabil magna opus ce a schimbat pentru totdeauna rolul acordat de economişti politicii monetare şi puterii Băncii Centrale. Cartea urmăreşte minuţios evoluţia economiei americane, mai ales a agregatelor monetare şi a impactului lor, pentru a susţine teza conform căreia „Inflaţia este, oriunde şi oricând, un fenomen monetar.”

Toate aceste realizări considerabile sunt răsplătite, în 1976, cu acordarea premiului Nobel pentru Economie „pentru realizările sale în analiza consumului, istoria şi teoria monetară şi demonstrarea complexităţii politicii de stabilizare”. Ulterior, mulţi dintre colaboratorii şi studenţii săi vor fi onoraţi cu aceeaşi distincţie, dovadă a relevanţei în timp a ideilor sale.

În 1977, Milton Friedman se pensionează oficial, părăsind Universitatea de la Chicago, a cărei nume rămâne şi azi asociată cu tipul lui de abordare a problemelor economice şi atitudinea pro-pieţe libere. Îşi continuă totuşi activitatea profesională, cât şi activitatea de intelectual public în slujba libertăţii şi a capitalismului, ca Senior Fellow la Hoover Institute.

Monetarism, Curba Phillips şi Metodologie

Pentru mulţi, dincolo de activitatea sa politică, numele lui Milton Friedman rămâne fundamental legat de monetarism, şcoala macroeconomică care a provocat şi învins, într-o oarecare măsură, „ortodoxia” keynesiană a anilor ’50 şi ’60. Puterea relativă de a influenţa economia politicii fiscale, în comparaţie cu cea monetară, gradul în care politica monetară poate influenţa evoluţia economică pe termen lung, dezirabilitatea ţintirii agregatelor monetare… toate sunt teme ce ţin de dezbaterile provocate de Friedman în anii ’60.

Succesul monetarismului şi înfrângerea suferită de keynesianismul de până atunci se datorează, în mare parte, cercetărilor pe tema Curbei Phillips şi evenimentelor dezastruoase de la începutul anilor ’70, care au confirmat esenţa perspectivei monetariste.

Anterior, keynesienii credeau, încurajaţi de datele din anii ’60, că există un „meniu” stabil de combinaţii de inflaţie şi şomaj, din care guvernul poate alege o combinaţie preferabilă politic, prin intermediul politicii monetare, că o inflaţie relativ mare dar constantă poate fi preţul pentru un şomaj relativ mic.

În schimb, Friedman si Phelps (Nobel, 2006) propun un model riguros microeconomic, al unei Curbe Phillips Expectaţionale, în care sectorul privat nu poate fi „păcălit” decât pe termen scurt, iar menţinerea şomajului la un nivel diferit de „rata naturală” a acestuia necesită o inflaţie accelerată—mai mult sau mai puţin tocmai ceea ce s-a şi întâmplat la începutul anilor ’70, un episod de stagflaţie (inflaţie şi stagnare economică, simultan), o combinaţie posibilă în modele keynesiene doar prin introducerea ad hoc a altor ipoteze favorabile; o „metoda” keynesiană criticată cu succes de economiştii şcolii de la Chicago.

În anii ’70 Friedman propunea o regulă a ofertei de bani, o creştere constantă a masei monetare, în acelaşi ritm cu creşterea pe termen lung a producţiei, în scopul de a reduce inflaţia la minim şi de a atenua fluctuaţiile agregate ale economiei. Un experiment de scurtă durată, în spiritul acestei propuneri, a fost întreprins în ’80-’82 în US, cu rezultate neconcludente. Ulterior, spre sfârşitul anilor ’90, Milton Friedman propune „îngheţarea” bazei monetare şi permiterea determinanţilor privaţi din multiplicatorul monetar să răspundă anticiclic. Friedman nu a fost convins de argumentele în favoarea ţintirii (directe) a inflaţiei, politica implementată cu succes, până în prezent, de majoritatea ţărilor dezvoltate. Viitorul ne va spune dacă intuiţia sa a fost justificată, însă atât timp cât Banca Centrală Europeană va ţinti şi monitoriza agregatele monetare, ideile lui Friedman contribuie în mod evident la succesul politicii monetare în Europa.

Ca orice cercetător împlinit, Milton Friedman alocă o parte din timpul său şi dimensiunii metodologice a economiei. Publică în 1953 The Methodology of Positive Economics, un text de referinţă pentru metoda în economie. Friedman susţine un demers pragmatic, compararea frecventă şi sistematică a teoriei cu datele, testarea de ipoteze cantitative explicite. Scrierile lui din acest volum au fost de o importanţă deosebită în procesul de transformare a economiei dintr-o extensie a doctrinei politice într-o veritabilă ştiinţă.

Marea Depresie

Am început spunând că Milton Friedman a devenit interesat de economie odată cu evenimentele dezastruoase din anii ’30. Odată cu publicarea în 1963 a A Monetary History of the United States, 1867-1960, Friedman lansează o ipoteză care atribuia vina pentru acele recesiuni nu sistemului capitalist ci sistemului bancar etatist, Rezerva Federală, care a permis o scădere bruscă a cantităţii de bani.

Această ipoteză, scandaloasă la vremea ei, contrazicea ideile keynesiene, explicaţia minuţios construită de lordul Keynes în persoană, care a permis unei generaţii de intelectuali americani „progresişti” să distrugă fără remuşcări economia laissez-faire a Americii în favoarea unui dirijism tehnocratic eşuat.

Patruzeci de ani mai târziu însă, Fed-ul american îşi recunoaşte greşelile şi afirmă public meritele lui Milton Friedman. La împlinirea a 90 de ani, Friedman a fost omagiat de colegii săi, ocazie cu care actualul preşedinte al board-ului federal, Ben Bernanke, a declarat: „You’re right. We did it. And we’re very sorry. […] But, thanks to you, we won’t do it again.” („Ai dreptate. Noi am facut-o. Şi ne pare foarte rău. […] Dar mulţumită ţie, nu o vom repeta.”)

Dacă Bernanke are dreptate atunci lumea îi datorează lui Friedman foarte mult, certitudinea că pe viitor vom putea evita dezastre ca acelea care au schimbat lumea în 1932.

Capitalismul şi libertatea de-a alege

Începând cu anii ’80, Milton Friedman îşi petrece din ce în ce mai mult din timpul său militând pentru cauza libertăţii de asociere, a comerţului liber, a responsabilităţii individuale, cu alte cuvinte, pentru capitalism.

Încă din 1954, când publică Income and Independent Professional Practice, cu Simon Kuznetz, se arată preocupat de beneficiile oneroase obţinute de diferite grupuri prin intermediul procesului politic. Studiază efectele perverse ale licenţierii obligatorii în profesiile liberale, modul în care organizaţiile profesionale, ca adevărate ghilde medievale, apelează la puterea coercitivă a statului pentru a elimina competiţia, a stabili preţuri mari şi a reduce inovaţia.

În anii ’70, Milton Friedman începe o serie de apariţii televizate de succes, interviuri şi dezbateri, în care încearcă să combată văditele porniri centraliste, colectiviste, chiar totalitare, ale intelectualităţii americane. Încurajat de succesul mediatic de care se bucura, începe şi publică… întâi Capitalism and Freedom, în care deschide dezbaterea asupra unor teme arhicunoscute liberalilor şi libertarienilor de azi: armata de voluntari, rate de schimb libere, eliminarea licenţierii obligatorii pentru profesiile liberale, înlocuirea sistemului fiscal cu o singura taxa negativă pe venit, finanţarea educaţiei printr-un sistem de vouchere care să permite un mai mare grad de autonomie şi alegere individuală etc.
În 1980 pregăteşte o serie de documentare, Free to Choose, în care abordează direct şi fără reţineri principalele teme ale economiei de piaţă, de la considerente legate de echitate şi protecţie socială până la esenţa filosofică a liberalismului clasic, sub forma ideilor lui Adam Smith în economie şi Thomas Jefferson în politică. Friedman expune convingător, de-a lungul a 10 episoade însoţite de dezbateri cu specialişti şi antreprenori obişnuiţi, o viziune a unui stat minimal, redus la prerogative legate de protecţia vieţii şi a proprietăţii. Documentarele, reluate în ’90 în contextul imploziei comunismului, sunt transformate într-o carte, care a devenit un best-seller în 1980.

Friedman a contribuit la promovarea capitalismului şi-n afara Statelor Unite, prin intermediul unei generaţii de studenţi sud-americani, ulterior porecliţi „the Chicago Boys”, care au studiat cu el şi alţi economişti eminenţi precum George J. Stigler şi restul catedrei de la Chicago. Aceşti studenţi au stat în spatele reformelor de succes din Chile şi alte state sud-americane.
În mod absurd, Friedman a fost intens criticat, înfierat, de stânga americană pentru disponibilitatea sa de a ţine conferinţe inclusiv în ţările care aveau nevoie de ele cel mai mult, ţări care încă se aflau sub dictaturi violente (Chile, China etc.). Însă, într-un final, ipoteza lui conform căreia piaţa liberă duce şi la libertate socială şi politică a fost  confirmată de experienţa chileană.

Un succes politic rapid, dar important, a fost eliminarea serviciului militar obligatoriu, în anii ’70, adoptarea de către armata americană a unui sistem pe bază de voluntariat. Milton Friedman aduce cu succes o serie de argumente economice (costul de oportunitate al specialiştilor recrutaţi) şi morale (autonomia individuală, libertatea de conştiinţă… ceea ce el numea „being free to choose”, libertatea de alegere).

În 1996, Milton si Rose Friedman deschid Fundaţia Friedman, pentru a continua eforturile lor legate de introducerea unui sistem pe bază de vouchere în sistemul american public de educaţie. Din nou, preocuparea centrală e libertatea de alegere a părinţilor, care duce la concurenţa între şcoli şi rezultate mai bune, care injectează o doză necesară de eficienţă în decrepitul sistem public american, anchilozat de „political correctness”, profesori dezinteresaţi şi puternic sindicalizaţi (deci aproape invulnerabili la orice încercare de concediere pe temeiuri de performanţă). Numărul în creştere de state americane care recunosc importanţa libertăţii de alegere este dovada importanţei acestui demers.

Concluzie

Milton Friedman rămâne un model pentru orice economist, dar şi pentru orice liberal. Munca lui, atât ca cercetător cât şi ca apărător al libertăţii, exercită în continuare o fascinaţie asupra tuturor celor îngrijoraţi de soarta libertăţii şi a capitalismului în lumea contemporană.

Ne vom aduce mereu aminte cu plăcere de umorul său rafinat dar accesibil, umor caracteristic celor cu o înţelegere solidă a problemei în discuţie, şi de forţa argumentelor sale, la graniţa dintre bun simţ şi profunzime filosofică. Ne vor lipsi optimismul şi încrederea lui, precum şi credinţa lui în importanţa principiilor fundamentale.