Dacă eu aş hotărî să nu-mi mai plătesc facturile sunt convins că nu s-ar vorbi de o criză, decât eventual de una de caracter. Dacă un cartier de oameni face asta atunci, nu ştiu de ce, e o criză, una "socială"; ca şi cum termenul are puterea magică de a redefini ce e o criză. Dacă eu aş opta să mă-ngrop în datorii atunci ar fi problema mea personală. În clipa în care câteva mii de oameni fac asta problema este "socială" şi devine, nu ştiu de ce, a altora; ca şi cum termenul are puterea magică de a scuti oamenii de răspunderea proprie. Dacă eu aş sustrage un lucru atunci nu s-ar cere intervenţia Statului, decât ca să-l dau înapoi şi să fiu pedepsit. Dacă mulţimea de pe stradă face asta atunci, nu ştiu de ce, se cere intervenţia Statului ca să le rezolve problema, şi e învinovăţit de analişti şi de opoziţie dacă n-o face. Or, avem o încalcare a legii şi a unui contract de către o persoană privată, iar multiplicarea cazului nu-l schimbă absolut deloc. Nu văd ce rezolvare le-ar putea oferi Statul, alta decât una foarte vinovată.
O amăgire nu încetează a mai fi amăgire doar pentru că a devenit convenţie. Dacă zece oameni pun o sumă de bani la un loc, fondul respectiv poate fi administrat bine sau rău, onest sau hoţeşte, dar nimic din toate astea nu face ca să avem altceva în afară de bani puşi în comun de acei oameni. Nu văd cu ce ar diferi situaţia în cazul Statului. Doar pentru că ne-am obişnuit să spunem că Statul dă într-o parte şi în alta nu înseamnă că aşa stau lucrurile şi în realitate. Termeni specializaţi, foarte onorabili, gen inflaţie, deficit, buget etc. sunt adesea folosiţi doar ca să ascundă o realitate simplă: nu există un Stat care dă, doar unul care împarte. Statul nu generează venituri, doar le administrează pe cele care le ia de la oameni, şi nu există nici o diferenţă esenţială între 10 şi 22 de milioane. Mint, sunt mai puţini, trebuie să scad un număr semnificativ de oameni şi o sumă serioasă de bani. Mă refer la cei care doar primesc de la toţi ceilalţi prin intermediul Statului, folosit nu doar ca o constrângere ci şi ca un tertip. În limbajul comun asta s-ar numi, cel puţin, o nedreptate. În jargonul de palate şi televiziuni (minciuna oficială cu alte cuvinte) asta se numeşte "solidaritate socială". Din nou, ultimul termen are efectul magic de a-l redefini fundamental pe primul. Solidaritatea, zice dicţionarul, semnifică o comuniune în responsabilităţi şi interese. În cazul nostru pare să însemne că iresponsabilitatea unora trebuie compensată (la propriu) de responsabilitatea celorlalţi, şi că interesul unora de a se bucura de beneficiile muncii lor are ceva în comun cu interesul altora de a se bucura de aceleaşi beneficii fără să muncească. Să fiu bineînţeles, eu cred că o redistribuire e necesară la nivel de principiu, iar articolul nu-şi propune să discute în ce termeni. Tot ce spun aici este că, pentru ca expresia de mai sus să aibă un sens, trebuie să existe o înţelegere, o încuviinţare a acestui lucru, dacă nu a tuturor - ceea ce ar fi practic imposibil, măcar a majorităţii contribuabililor. Însă, dacă Statul face abstracţie de ei, fiindcă poate sau ca să întreţină iluzia că are alţi bani decât cei pe care-i colectează, atunci expresia devine un non-sens. Ştiu că sunt oameni care ar susţine că, de fapt, chiar asta e solidaritatea socială: se ia de la cei care au, fie că vor fie că nu, şi se dă celor care (spun că) n-au; e un fel de haiducie de Stat, o tâlhărie legală. Similar, dacă se ignoră părerea ta, se poate spune că nu există nicio diferenţă dacă cineva te strânge în braţe sau dacă te strânge de gât, mecanica gestului e aceeaşi.
În fine, există o ultimă linie de apărare, una din cele mai bune după mintea celor care o invocă. Analişti şi politicieni sofisticaţi, gen Victor Ponta - strălucit exponent al generaţiei care ne aşteaptă după colţ, vor pretinde pur şi simplu că ei susţin aceste lucruri în calitate de social-democraţi moderni şi europeni, pe scurt "de stânga"; iar eu, combătându-le, m-am demascat a fi "de dreapta", adept al capitalismului sălbatic. Ca să risipesc în două cuvinte această noţiune ridicolă, presupun că se poate eticheta poziţia lor drept una de stânga, iar asta are la fel de multă importanţă ca limba modernă şi europeană în care ei afirmă că doi ori doi fac şapte. În viziunea acestor oameni ideologia reprezintă principiile în numele cărora poţi bate câmpii, direcţia politică în care ai permisiunea, dacă nu chiar datoria să minţi.
Acest articol a apărut iniţial în Cotidianul, 18-11-2006.
George a comentat:
20 Noiembrie 2006 la 07:11
Comentariul lui Miron mi se pare consecvent pozitiei libertariene si corect “tehnic”, insa as propune o privire alternativa a rolului statului intr-un astfel de conflict. Sa zicem ca statul reprezinta, in mod ideal, rezultatul unui consens al indivizilor si, ca atare, este construit pentru a furniza securitate indivizilor si mentinerea unei ordini de tip liberal (un stat minimal). Daca un individ nu isi plateste chitanta, atunci el este debransat, iar protestul lui nu poate fi sustinut legal sau moral (el a rupt contractul). In aceasta situatie, statul e obligat sa se asigure ca acest protest nu este satisfacut si, in acest fel, comunitatea nu este afectata. Daca insa 100.000 de oameni recurg la protest pentru ca nu si-au platit facturile, capacitatea statului de a aplica acelasi principiu este limitat–daunele provocate de acest protest pot provoca mai multe pagube decit iertarea dotoriilor. In concluzie, comunitatea indivizilor e mai bine servita de acest compromis decit de o aplicare stricta si morala a legilor. In cele din urma, comunitatea indivizilor decide ce e mai bine pentru ea, iar daca asta inseamna o iertare “punctuala”, asta este! Nu e asta chiar un principiu libertarian care, iata, poate justifica interventia statului?
Ludosan a comentat:
20 Noiembrie 2006 la 10:11
“L’État, c’est la grande fiction à travers laquelle tout le monde s’efforce de vivre aux dépens de tout le monde.” Frédéric Bastiat septembre 1848
Ludosan a comentat:
20 Noiembrie 2006 la 10:11
Apreciez atat continutul textului Dlui Damian, cat si stilul: micile exemple ale vietii, de care ne lovim zilnic, constituie cel mai normal punct de plecare pentru orice gandire.
Ludosan a comentat:
20 Noiembrie 2006 la 12:11
Pentru George: daca proprietarul dvs PRIVAT decide ca-i mai bine PENTRU EL sa va ierte datoria, da. STATUL insa, asa cum spune Miron Damian, nu decide asupra proprietetii LUI: STATUL este o fictiune: “noi toti” (!?). V-a intrebat cineva personal daca santeti de acord cu iertarea vreunei datorii ? Nu. Niste functionari ( sau politicieni) decid… asupra unui bun care nu le apartine.
Mica gluma, colectata de la un amic belgian: se pare ca Cristofor Columb a fost primul socialist din istorie: nu stia unde se afla, nu stia incotro mergea, si toate astea pe banii altora !
Doc a comentat:
20 Noiembrie 2006 la 14:11
George,
mesajul tau porneste contine un punct de vedere foarte pertinent: daca statul ar trata toata situatia respectiva cu total dezinteres, daca ar face abstractie ca acolo exista intradevar o problema, atunci este foarte probabil ca interventia lui ulterioara, obligata (pentru a controla un protest violent - de exemplu), are toate sansele sa fie mai costisitoare decat strict(!) plata datoriilor acumulate de oamenii astia. Sunt de acord cu acest punct de vedere, nu cred ca am lasat sa se inteleaga, in articol, ca as dori ca statul sa stea deoparte si sa fluiere. Ce nu trebuie sa faca statul, dupa parerea mea, este sa intervina in relatia privata rau-platnic - creditor; nu trebuie nici sa-l opreasca pe acesta din urma sa urmareasca toate caile legale pentru a-si recupera datoria, si nu trebuie nici sa-l plateasca.
In acest din urma punct avem, se pare, o divergenta. Am sa iau in considerare, de dragul claritatii discutiei, ipoteza ideala de la care pornesti: exista la nivelul societatii un consens asupra celei mai bune cai de urmat, statul nu este decat agentul care o pune in practica. Problema aici nu este de a alege intre o cale de compromis si una morala - pusi intr-o astfel in opozitie, ambii termeni isi pierd intelesul; problema nu este de a opta intre o cale nimerita si o cale legala - pentru ca, asa cum spui, tot noi suntem si sursa legii, le scriem dupa cum le consideram potrivite. Nu, de fapt exista aici o singura problema: solutia nu e o solutie, calea nu e nimerita, iar compromisul pare mai degraba cedare.
O iertare punctuala ar putea fi un compromis potrivit; dar cine ii fixeaza, in orice fel, caracterul punctual? Daca astazi un numar de oameni constata ca au o cale de a eluda fara probleme plata unor facturi, prin ce miracol ii vom putea determina (pe ei sau pe altii) sa nu mai apuce pe calea asta pe viitor? Nici macar nu vor mai fi in aceeasi situatie, nu, vor detine un argument suplimentar: cel oferit de precedent. De asta, plata punctuala a acestor datorii poate fi mai ieftina decat neplata lor; dar nimeni nu garanteaza ca relatia va avea acelasi semn si pe viitor, din contra.
Ludosan a comentat:
20 Noiembrie 2006 la 17:11
Completare la Doc: acest motiv, al PRECEDENTULUI (oricat de “punctula” ar fi iertarea, precedentul are functie de “jurisprudenta”) pune probleme in ceea ce priveste stergerea datoriilor tarilor africane, de exemplu. Culmea este ca ar fi in dauna lor viitoare: ce banca va mai imprumuta acestor tari, dupa un astfel de precedent ?
Banul care nu circula defavorizeaza pe cei care nu au si care ar avea nevoie ! Iar banul nu va circula decat daca cel care are banul acum este incredintat - macar in mod rezonabil - ca nu fa fi furat.
George a comentat:
20 Noiembrie 2006 la 19:11
Obiectiile ridicate sint legitime, insa chestiunea de fond ramine aceeasi: cum se rezolva un conflict intre interesul colectiv si cel privat al citorva? Sint situatii in care binele general nu poate fi sacrificat de dragul unei minoritati de creditori care are, in mod legal si legitim, dreptate. E adevarat, creditorul trebuie lasat sa incerce toate mijloacele legale pentru a isi acoperi pierderile–in cazul in care insa nici bine-platnicii nu sint dispusi sa preia datoriile prin intermediul statului, atunci creditorul ramine in paguba si asta este! Este riscul oricarei investitii–in momentul in care dai bani, posibilitatea de a nu-i mai vedea vreodata exista, ca si cea de a primi dublu sau triplu. Sigur, asta e un precedent imoral si periculos, insa situatii limita impun asta, precum nationalizarile resurselor de apa potabila in tari ale Americii de Sud. De asemenea, sigur ca antreprenorul pleaca cu un gust amar si ii descurajeaza si pe altii sa investeasca, insa dorinta de face bani e mai mare decit dezamagirea morala, asa incit sint convins ca se va intoarce sa faca din nou afaceri intr-o zona mai putin exploziva si mai usor de controlat. Repet, chestiunea e una de control: in ce masura putem controla aceste procese? Minerii din Valea Jiului au cerut in mod repetat si li s-a dat de frica; in momentul in care statul nu a mai acceptat snatajul impotriva cetatenilor bun-platnici, s-a ajuns la conflict, conflict pe care fortele de ordine l-au pierdut si un nou compromis a fost semnat. Treptat, insa, situa s-a dezamorsat prin masuri de rupere a masei de presiune prin “concedieri platite” in asa fel incit minerii nu mai pot exercita acelasi santaj ca si inainte. Cam asta poate face statul pentru a veni in ajutorul bunilor platnici.
Ludosan a comentat:
20 Noiembrie 2006 la 23:11
George: a-ti raspunde ( si a argumenta raspunsul!) ar necesita pagini lungi. Ma voi margini la “sentinte” desi stiu ca nu pot fi suficiente:
-”conflictul” intre “interesul colectiv” si “cel privat” nu exista, pentru ca interesul colectiv este o fictiune. Interesele private sant reale, sant ale oamenilor REALI. Interesul colectiv este o fictiune: diferita, de altfel, in functie de “interpretul” colectivitatii…
- Pascal Salin, in “Liberalisme” demonstreaza ca nationalizarile sant o prostie: cea mai sigura cale pentru o repartitie injusta a resurselor rare !
- nu vreau sa “controlez” nici un proces. Vreau doar ca TOTI “jucatorii” sa fie supusi acelorasi reguli de joc. Rezultatul “meciului”… la sfarsitul celor 90 de minute.
- problema “mineriadelor” este simpla: prin definitie, recursul la forta fizica si la amenintarea cu bataia ( sau moartea) i-a scos din sfera “regulilor de joc”. In loc de a discuta de “cazul social” al minerilor as vorbi de o banda de delicventi de drept comun… Lucrurile ar fi fost fara ambiguitate daca in fata lor Autoritatea ar fi fost “fara pata”…
Cat priveste exemplul nationalizarilor din America de Sud: exact asa cum spui, antreprenorul ulterior va investi… in alta parte ! Nu acolo unde stie ca poate fi furat “in mod legal”.
George a comentat:
21 Noiembrie 2006 la 04:11
Pentru Ludosan: imi face placere sa observ corectiile tale pertinente la argumentul meu. Ai dreptate in ceea ce priveste interesul public: de multe ori a fost manipulat dupa cum a vrut statul, insa doua probleme trebuie ridicate. 1. Interesul public poate fi definit in termeni minimali, ca asigurare a drepturilor individizilor: dreptul la proprietate, la siguranta personala, la viata, libertate si cam atit. In cazul unui protest de proportii sau al unuia care are potentialul de a aduce sute de mii de oameni frustrati in strada (rau-platnicii sau minerii, sa zicem), acest interes poate avea de suferit, uneori in mod profund sau iremediabil. Atunci, e preferabil compromisul–exagerind un pic de dragul argumentului, daca hotul iti cere “banii sau viata,” preferi sa-i dai banii si te multumesti ca ramii cu viata. 2. Interesul public poate insa fi definit si in niste termeni de “bun-simt”, sa ma exprim in stilul lui Popper. Adica, uneori definitia liberala extrema a interesului ca o chestiune strict privata neglijeaza observatia de bun-simt ca sint lucruri care constituie un interes general: aer nepoluat, resurse de apa potabila suficiente, sau chiar un sistem de sanatate public. Ne le definesc ca si drepturi, ca socialistii sau ecologistii, ci ca interes colectiv, adica, pe termen lung, “pentru toti oamenii rationali e mai bine cu, decit fara.” Si asta din punct de vedere strict pragmatic.
Comparatia cu jocul de fotbal e cunoscuta, numai ca trebuie sa vedem daca nu cumva comparatia asta e pur teoretica: in practica, nimeni nu intra pe teren in acelasi timp si cu acelasi echipament. A cistiga e o chestiune pe termen lung, care ia in considerare si ce se intimpla in afara terenului si nu numai pe o durata de “90 de minute”. Poate ca jocul de sah e o comparatie mai potrivita: cedezi o piesa acum ca sa cistigi partida mai tirziu.
Cit despre mineri, nu sint de acord cu definitia lor ca “banda de delincventi”, desi asa s-au comportat foarte multi. Ei au fost, ca si in alte locuri din lume (vezi Marea Britanie la mijlocul anilor ‘80), o masa de presiune pentru revendicari economice sau politice; manipulati, cererile legitime s-au amestecat cu cele nelegitime, iar actiunea protestatara cu cea violenta. Granita e greu de stabilit in aceste cazuri. Culpa generala nu exista, iar ca individualist, cred ca vei fi de acord ca trebuie pedepsiti doar indivizii care au comis abuzuri penale.
Investitorii nu au o valoare in sine; ei nu sint buni pentru colectivitate gratie actiunii capitaliste care ofera oamenilor de munca, un venit si chiar gesturi de caritate (cum consider ca gresit sustin Mises si Hayek). Argumentul binelui cauzat de capitalism mi se pare o deraiere de la doctrina individualista si asemanator cu binele socialist. Singurul argument in favoarea investitorului nu e rolul lui pentru binele general, ci dreptul lui individual ca parte contractanta. Dar, cum spuneam, in anumite situatii dreptul asta poate fi violat de dragul interesului general–ideea e sa o faci cit mai rar si numai in situatii limita.
Scuze pentru prea lungul mesaj!
Ludosan a comentat:
21 Noiembrie 2006 la 19:11
George: recunosc ca sant si eu, pe alocuri, descumpanit atunci cand impingem “ortodoxia” liberala pana la capat. Exemplul apei si al aerului de altfel nu sant rau alese: Pasacal Salin, al carui credo este “corecta definire a proprietatilor private”, la acest capitol nu ma convinge… Tehnic vorbind, e foarte greu sa privatizezi bucati de aer respirabil sau portiuni de napa freatica…
Nu am citit ( inca) Mises. Din Hayek cunosc doar “Calea Servitutii” ( La route vers la Servitude ): recunosc, pe alocuri, demonstratia tehnica si utilitara este “redundanta” si apare prea putin dimensiunea MORALA. Pe care o caut cu precadere… ( deci argumentul tau cu privire la dreptul investitorului imi palce mai mult).
Apa si aerul: cum pot pretinde o libertate individuala atunci cand nu pot, tehnic vorbind, asuma consecintele ( pe cele omeneste previzibile, vorbesc) in mod la fel de individual? Si cum putem ( chiar la plural) pretinde libertatea atunci cand nu noi vom asuma consecintele, ci copiii si nepotii nostrii ?
Asadar, poate exista un “interes colectiv” ? Lunga dezbatere….
Sa ne marginim deocamdata sa constatam ca pana sa ajungem sa ne lovim in mod practic de aceste cazuri (”extreme” ?) avem inca o lunga cale, atat in Romania cat si in Franta, pentru a ne scutura de excesul de “bine colectiv”: in imensa majoritate a cazurilor este doar un alibi al despotismului nefast al unora ( chair daca, deseori, acesti “despoti” nu o fac in mod voluntar si nici cu rea-vointa).
Nota: traiesc in Franta ( de unde si referinta la Franta); intamplarea face ca nu cunosc detaliile “cazului Ferentari” decat din comentariile de pe acest site; pe cat inteleg insa, mi se pare departe de a fi un caz in care supravietuirea umanitatii depinde de intelepciunea cu care am sti, in mod exceptional, sa fim laxisti cu anumite reguli morale ! Soarta Planetei Terra poate totusi nu depinde de cativa tigani rau-platnici si violenti… In schimb respectul pentru Drept in Romania, da !
Da, ai dreptate, nu trebuiesc judecati “minerii” ci fiecare miner in parte. Si nu “derbedeii din Ferentari” ci fiecare persoana in parte.
neamtu tiganu a comentat:
21 Noiembrie 2006 la 22:11
Ba da ce va place sa bateti apa-n piua..datele problemei sunt clare
1. exista o patura a populatiei care nu POATE sau poate nu vrea sa-si plateasca anumite obligatii.
2. Aceasta patura, poate, atunci cind ii ajunge cutitu la os, sa iasa pa strada si sa faca nasoale, focuri, furturi si chiar crime.
3. Aceasta patura asa cum e ea este formata din alegatori.
Solutii posibile:
1. Interventia masiva si brutala a autoritatii de stat (iata deci rolul statului in intreaga lui stralucire), tind sa cred ca libertinii ar saluta aceasta interventie desi pe undeva e impotriva ideologiei..
2. Iertarea pacatelor, momentana, cu pericolul iminent de a se amina rezolvarea problemei.
3 Asanarea sectorului de infectie sociala… cum? nu stie nici dracu.
Iata chestii rupte din viata reala, care necesita o rezolvare imediata. Restu e gargare buna la un pahar de vin. Din postarile voastre nu vad nici macar o umbra a unei idei de rezolvare.
Ludosan a comentat:
22 Noiembrie 2006 la 01:11
a) Da, “gargara”, “apa’n piua”, etc. Pentru “actiuni directe” si transante… exista alte locuri decat acest site. E lung pentru a demonstra ca, aparent paradoxal, “gargara la un pahar de vin” e necesara. Revendic cu mandrie statutul de “Mitica” si voi scrie ( candva, cand voi avea timp…) o “Oda lui Mitica”. Sau: de ce o lume lipsita de “Mitica la o bere” este o lume babrbara.
Alt exemplu istoric: nodul gordian. Simbol al misterului de nedezlegat al lumii. Toti cei care au incercat sa-l desfaca au esuat. Faptul ca un barbar isteric (Alexandru cel Mare) in loc sa-si aplice creierul a scos sabia si l-a taiat n-a facut decat sa ne lipseasca de o frumoasa poveste. Iar Imperiul lui n-a durat nici macar cat o viata de om….
2 Un Stat care apara dreptul este in rolul sau. “Liberalismul” nu inseamna o jungla amorfa, si cu atat mai putin dreptul neingradit al celor mai violenti…
Barladeanu a comentat:
24 Noiembrie 2006 la 09:11
Blocurile constituie locuinte scumpe, si ca pret de achizitie, dar mai ales prin costurile de intretinere si de reparatii. Trebuie asigurat un confort relativ uniform, etc.
Blocurile de apartamente se justifica in cazul in care trebuie construite rapid un numar mare de locuinte sau in locurile unde pretul terenului este foarte mare (deci pentru cei dispusi sa plateasca mult).
Pentru cei lipsiti de mijloacele necesare pentru un trai decent exista locuintele sociale, subventionate prin stat, teoretic alocate celor care nu au efectiv posibilitatea unui acoperis deasupra capului.
In cazul unei singure persoane care nu poate acita o factura, se procedeaza la rezilierea contractlui si la executare silita. Daca acceptam punctul de vedere (nu intotdeauna intemeiat) daca mai multi clienti nu isi achita factura, probleam devine a furnizorului, solutia ar putea fi totusi o varianta ajustata pentru a reduce riscul ca rau-platincii sa ajunga sau sa iasa in strada.
Normal ar fi ca proprietarii sa fie obligati sa garanteze plata facturilor cu apartamentul. In acest fel, locatarii proprietari ar putea opta individual pentru mutarea intr-o locuinta mai ieftina in momentul in care datoriile se acumuleaza su se apropie de termenul/plafonul fixat pentru executarea silita. Proprietarii care au inchiriat locuinta ar avea motive temeinice si ar avea raspunderea evacuarii chiriasilor rau-platnici (acest lucru s-ar putea realiza prin modificarea contractului de inchiriere in momentul in care proprietarul devine obligat solidar la plata utiliatilor, sau preia efectiv contractul pentru utilitati). Aceste masuri rezolva problema furnizorilor si a rau-platnicilor de rea credinta.
Pentru ceilalti, in mod exceptional, se poate face de catre primaria respectiva o oferta de cumparare a locuintei pentru a deveni locuinta sociala. Contravaloarea apartamentului se constutie intr-un depozit utilizabil exclusiv pentru plata unui procentaj din costurile utilitatilor, intretinerii si din chirie. Evident, la mutarea fostului proprietar suma ramasa ii va fi lasata la libera sa dispozitie.
In acest fel, toti cei care potrivit standardelor in vigoare pot gasi o locuinta mai convenabila o vor face, cu reducerea aferenta a costului vietii pentru ei, iar cei care se afla sub pragul mizeriei vor beneficia de o asistenta minima si conditionata.
Cei care vor fi in continuare nemultumiti vor fi o mica minoritate usor de lipsit de sprijinul concetatenilor si usor de controlat de fortele de ordine care trebuie sa asigure egalitatea in fata legii.
Cred ca este o solutie, si chiar una liberala in masura in care se accepta ca eradicarea mizeriei (nu a saraciei!) nu este nu doar un scop nobil pentru inimi caritabile ci si o directie necesara de actiune pentru cresterea sigurantei si confortului tuturor membrilor societatii.