Care sunt cei mai mari capitalişti români? Cu siguranţă îmi veţi spune că afaceriştii. Totuşi, lucrurile nu stau deloc aşa. Am o oarecare experienţă personală în acest domeniu  şi pot mărturisi cu mirare că principalii susţinători ai capitalismului, în spaţiul public, sunt studenţi cu studii tehnice sau profesori universitari, două grupuri ale căror destine sunt mai degrabă legate de bunăvoinţa sectorului public, social-democrat până în măduva oaselor, decât de mediul competitiv al sectorului privat. Cum se face că tocmai cei care au destul de mult de pierdut de pe urma privatizărilor şi dereglementărilor pe care le susţin, sunt pentru capitalism—principial, activ, fără echivoc—pe când cei care au făcut averi (legitime!) din minima liberalizare din ultimul deceniu, nu au nimic de spus sau chiar mai rău?

În ceea ce-i priveşte pe oamenii de afaceri—şi nu mă refer la cei care prin „afaceri” înţeleg a cumpăra ieftin de la stat şi a vinde scump tot la stat—avem de-a face cu indivizi care se mândresc cu pragmatismul lor. Ei nu se lasă păcăliţi de idealuri înalte sau sloganuri politice. Parcă îi auzim cum ne spun că nu se fac bani cu aşa ceva şi în fond nu asta e treaba lor.

Interacţiunea patronilor cu mediul politic se reduce deseori la mitele date strategic tuturor candidaţilor la o funcţie sau alta, plata cotizaţiei la asociaţiile patronale şi ocazionalele „sponsorizări” (atenţie mare la cine trebuie şi la cine nu trebuie date). Aşa văd ei de cuviinţă să-şi asigure o minimă protecţie în faţa pagubelor produse de taxare, reglementare, auditare, certificare, ştampilare, intabulare, investigare, etc.

Însă tocmai această capitulare ruşinoasă în faţa tăvălugului birocratic îi va costa scump pe aceşti capitalişti ruşinaţi de propriul lor capitalism, gata să-şi ceară scuze pentru nenumăratele păcate pe care şi le-a mai închipuit Stânga.

Le e ruşine să vorbească despre profit… e doar, ştim cu toţii, „exploatarea omului de către om”. Le e ruşine să vorbească despre dreptul lor moral la liberă asociere şi liberă iniţiativă… ar putea deveni nepopulari. Se scuză şi se scuză, de parcă ar vrea să se convingă singuri că în ciuda sorţii potrivnice care i-a făcut patroni, sunt totuşi nişte oameni buni.

Sunt reticenţi dacă e să vorbească despre moralitate şi drepturi, dar deodată nu mai au probleme să facă plecăciuni în faţa noţiunii de „responsabilitate socială”, ultima emanaţie a unei stângi dornice să îngenuncheze sectorul privat prin orice mijloace. „Revoluţie” sună atât de rău, după Stalin, Mao şi Pol Pot! Mai bine să punem sectorul privat să împingă singur cuţitul! Să-l facem „responsabil social” şi să-i controlăm excesele discriminatorii (în fond, cine se crede, să angajeze pe bază de merit profesional şi nu discriminare inversă?).

Aşadar, în timp ce marii capitalişti ai lumii nu mai ştiu cum să se dea peste cap să facă pe placul birocraţilor, socialiştilor şi opiniei publice, studenţii şi seminariştii universitari au rămas de facto singuri în lupta pentru drepturile şi libertăţile esenţiale care fac posibil un minim de prosperitate: proprietate, liberă asociere, autonomie individuală.

Însă aşa cum am spus, echivocul moral şi lipsa de perspectivă de care se fac vinovaţi o să-i coste. Pe măsură ce pretenţiile politrucilor stângii se vor înmulţi, iar reglementările şi taxele statului asistenţial vor sugruma şi mai mult sectorul privat, paleativele şi scuzele cu care se întreţin acum nu-i vor mai salva.

Nu putem spera decât că „pragmaticii” de azi vor vedea, mai devreme decât mai târziu, valoarea ideilor morale, a drepturilor de proprietate şi a pieţelor libere, şi că în problema profitului vor schimba ruşinea pe mândrie. Asta fie şi pentru că e greu de imaginat cum vor putea câţiva studenţi idealişti să-i scape de servitutea implacabilă ce-i aşteaptă la capătul tunelului care începe cu dedulcirea la o subvenţie, trece prin „parteneriatul public-privat” şi se termină în planificarea centralizată.

Capitaliştii au nevoie de capitalism, de idei capitaliste, de justificări morale pentru corectitudinea şi caracterul benefic al activităţii lor. Trebuie să afle de ce e bine că există şi că prosperitatea relativă de astăzi, în toată lumea civilizată, ar fi imposibilă fără ei. Doar atunci vor înceta să fie victimele cooperante ale unei birocraţii iresponsabile.