Milton Friedman is dead. He left us a much brighter world than the one he found when he first started his spectacular career as a scientist, first and foremost, and as a public, unashamed, principled advocate for freedom.

I will not bore you with links and clumsy overviews of this great man’s work. You can find far better commentary on that elsewhere. I will instead share with you how this giant, who graciously offered us a welcoming shoulder, influenced my life:

My first contact with real economics came in the form of Gary S. Becker’s An Economic Approach to Human Behavior, having previously only read bland, uninspired introductory texts. Becker’s work convinced me that “there might be something about this ‘economics’ business after all”, but I was soon caught up with what I considered to be a far more worthy use of my time, the politics of individual freedom. This is where Milton Friedman came in.

Friedman showed me, in a very personal manner, that you can be a scientist, a world-renowned and respectable scientist, and still be passionate and convincing about the important things in life. Friedman showed me a way out of my political dogmatism, by convincing me that science was “with us”, not “against us”; that telling the truth was the best defense of freedom one could hope for.

Friedman brought hope and enlightenment to thousands of freedom lovers just like myself. His work single-handedly drove me to try and become the best scientist I could, something which I’m now determined, more than ever, to keep going.

His tremendous and successful efforts—both as a dedicated and innovative scientist of positive economics and as an advocate of sane, efficient, libertarian policy—will be a source of continuous inspiration.

Milton Friedman will be sorely missed. Our thoughts should now turn, I think, to Rose Friedman, his wife and life-long intellectual companion, his son David Friedman, an accomplished economists, lawyer and libertarian author in his own right, the Friedman Foundation and, not least of all, the honor of carrying on this man’s intellectual legacy.

Tocmai am publicat înregistrarea celei de-a doua conferinţă din Săptămâna Libertariană. Aşteptăm comentarii–aici şi pe adresa de mail specificată în pagina Despre noi!

Ultima dezbatere mai interesantă din fotbalul românesc a apărut după începutul promiţător al echipelor romaneşti în cupele europene. Jurnaliştii sportivi s-au sesizat primii. Calculând ei conştiincioşi, au ajuns la o concluzie îmbucurătoare pentru toţi microbiştii: dacă parcursul destul de bun al echipelor româneşti în cupele europene continuă, în sezonul 2008-2009 România ar putea avea 2 echipe direct în grupele UEFA Champions League, una în calificări şi patru în Cupa UEFA. Şi cum o veste bună se vinde mai bine la pachet cu una rea, jurnaliştii români şi-au adus aminte că în afară de stadionul Ghencea, niciun stadion românesc nu este omologat pentru UEFA Champions League. Adică, dacă am avea trei echipe în UEFA Champions League, doar una singură ar putea sa joace în România, şi anume Steaua Bucureşti. Într-adevăr, o veste proastă pentru microbişti.

La pomană înainte, la război (concurenţă) înapoi. Acesta este mesajul cu care politicienii români au primit anunţul acceptării României ca membru cu drepturi depline al UE de la 1 ianuarie 2007. Ei au anunţat că nu intenţionează să preia modelul celor 10 state nou-intrate în UE care nu „au reuşit“ să absoarbă decât 26% din fondurile alocate până în prezent, ci pe cel spaniol. Oficialii români cred că aceasta este reţeta de succes numai fiindcă ibericii au reuşit sa sustragă cei mai mulţi bani din buzunarele europenilor.