În Evenimentul Zilei din 8 ianuarie 2007, dl. Dragoş Bucurenci publică un articol în care îşi exprimă revolta cu privire la condamnarea comunismului in toto. Dl. Bucurenci are grijă să precizeze că este de acord cu verdictul comisiei Tismăneanu, care a condamnat comunismul românesc de factură leninistă. Numai că, ne spune dânsul în continuare, comunismul occidental nu s-a născut din experienţa sovietică. Ideologia denumită generic "comunism" are, în opinia sa, origini respectabile; prin implicaţie, comunismul leninist care a contaminat şi România nefiind decât o rătăcire, o monstruozitate născută de minţi criminale care au pervertit o ideologie alminteri "umanistă şi uşor utopică", împărtăşită azi de tineri occidentali preocupaţi în mod sincer de suferinţa celor defavorizaţi. Are dreptate dl. Bucurenci? Le facem o nedreptate tinerilor comunişti occidentali şi venerabililor lor maeştri intelectuali, condamnând fără nuanţe o întreagă ideologie, orbiţi fiind de propriile afilieri ideologice şi de experienţa nefastă a comunismului românesc şi de aiurea?

Pentru a da un răspuns acestei întrebări, să investigăm acele origini ale comunismului occidental, a căror respectabilitate se lasă ghicită printre rândurile articolului din Evenimentul Zilei. Din păcate, autorul nu le enunţă. Operând o simplificare benignă, să identificăm fără echivoc aceste origini: e vorba despre ideologia marxistă, expusă într-o formă concisă, destinată aplicării practice neîntârziate, în "Manifestul Partidului Comunist", scris de Marx şi Engels în 1847 şi publicat pentru prima dată în 1848. Iată măsurile recomandate cei doi cu mai mult de o sută cincizeci de ani în urmă:

"1. Exproprierea proprietăţii funciare şi întrebuinţarea rentei funciare pentru acoperirea cheltuielilor de stat.
2. Impozit progresiv ridicat.
3. Desfiinţarea dreptului de moştenire.
4. Confiscarea prorietăţilor tuturor emigranţilor şi rebelilor.
5. Centralizarea creditului în mâinile statului cu ajutorul unei bănci naţionale cu capital de stat şi cu monopol exclusiv.
6. Centralizarea tuturor mijloacelor de transport în mâinile statului.
7. Sporirea numărului fabricilor de stat, a uneltelor de producţie, desţelenirea şi ameliorarea pământurilor după un plan comun.
8. Egală obligativitate a muncii pentru toţi, organizarea de armate industriale, îndeosebi pentru agricultură.
9. Îmbinarea muncii agricole cu cea industrială, măsuri având ca scop înlăturarea treptată a opoziţiei dintre sat şi oraş.
10. Învăţământ public gratuit pentru toţi copiii. Interzicerea muncii în fabrici a copiilor, sub actuala ei formă. Îmbinarea educaţiei cu producţia materială etc., etc."¹

Şi ce se va întâmpla cu cei care se vor opune, inevitabil, exproprierii şi înregimentării în "armatele industriale"? Ei bine, Marx şi Engels răspund prompt: "La început, acest lucru nu se poate face, fireşte, decât printr-o încălcare despotică (subl. mea) a dreptului de proprietate şi a relaţiilor de producţie burgheze […]".² Despotism, aşadar, pentru care se militează fără reţineri în Biblia comuniştilor din lumea întreagă, nu în rătăcirile cu pretenţii teoretice ale unor Stalin şi Mao.

Fără îndoială, observatorii perspicace şi nu numai ei vor fi recunoscut deja, creionată de instrucţiunile reci şi precise ale apostolilor comunişti, imaginea inconfundabilă a României din vremea comunismului, a Uniunii Sovietice, a Republicii "Democrate" Germane sau a Coreei de Nord, ţări înfricoşător de asemănătoare cu nişte lagăre de concentrare. Iar cei care, îmboldiţi de extrasele de mai sus, vor citi în întregime Manifestul Partidului Comunist, vor avea prilejul să vizualizeze mormanele de cadavre prefigurate de repetarea obsesivă a unor cuvinte precum "dominaţie", "forţă" sau "violenţă".

Să lăsăm acum la o parte originile comunismului şi să ne îndreptăm atenţia către tinerii occidentali, pe care-i nedreptăţeşte intransigenţa noastră presupus neîntemeiată. Evident că partidele comuniste care se regăsesc în parlamentele occidentale nu-şi mai propun naţionalizarea mijloacelor de producţie şi colectivizarea agriculturii, recomandate fără rezerve de Marx şi Engels. De ce i-am blama atunci pe comuniştii occidentali, condamnând ideile (aparent noi) în care cred şi punându-le astfel în cârcă crimele şi totalitarismul, fără de care programul comunist originar nu se poate realiza? Motivul este simplu: chiar dacă facem abstracţie de retorica reciclată a exploatării, din care proletariatul a dispărut pentru a fi înlocuit de ţările lumii a treia şi de tinerii fără şanse, îi blamăm pentru că, autointitulându-se "comunişti", aleg să profite de pe urma prestigiului dubios de care încă se mai bucură numele acestei ideologii, prestigiu câştigat tocmai ca urmare a unei propagande monstruoase având ca scop deghizarea inumanului în umanism. Fie o fac conştient, şi atunci merită să fie blamaţi pentru bătaia de joc la adresa milioanelor de victime făcute de comunism în întreaga lume, fie o fac fără să-şi dea seama, caz în care merită blamaţi pentru ignoranţa vecină cu iresponsabilitatea de care dau dovadă.

Articolul dlui. Bucurenci, sincer în revolta sa naivă, m-a făcut să înţeleg că, în măsura în care comunismul a avut şi "o parte bună" (sper ca ghilimelele să atenueze şocul provocat de o asemenea afirmaţie cutremurătoare), această parte bună este vaccinarea oamenilor cu scaun la cap împotriva iluziilor demiurgice ale unei ideologii găunoase şi încă seducătoare.