Studiind economia politică a implicării statului în economie, tragem o concluzie care cu greu poate fi contrazisă: impozitând şi reglementând, statul cauzează distorsionarea alocării resurselor. Această propoziţie este adevărată indiferent de domeniul în care statul se implică: pieţe financiare sau educaţie, îngrijire medicală sau alocarea timpului între muncă şi relaxare.

Nici piaţa forţei de muncă nu face excepţie de la această regulă. De fapt, în acest caz avem o particularitate care obligă la circumspecţie: relaţiile de muncă în care oamenii se angajează sunt intens reglementate şi impozitate. Însă cantitatea şi agresivitatea reglementărilor diferă atât în funcţie de domeniul de activitate la care se referă (accesul în meseria de inginer constructor este mai liber decât în cea de notar sau avocat), cât şi în funcţie de loc (întrucât unele reglementări sunt emise de autorităţile locale).

Studiind condiţiile oferite de diferitele locaţii posibile ale unei viitoare afaceri, întreprinzătorii motivaţi de profit vor alege zonele cele mai prietenoase din punct de vedere al nivelului de impozitare şi reglementare, în detrimentul altor zone percepute ca ostile investiţiilor. Bineînţeles că şi piaţa muncii va face obiectul analizei întreprinzătorilor şi rezultatul va conta în luarea deciziei finale. Apare astfel o competiţie între autorităţile locale pentru atragerea de investiţii. Concurenţa fiscală este un mecanism eficient care ne protejează de tentaţia politicienilor (locali dar şi naţionali) de a impozita excesiv şi de a hiper-reglementa.

În mod similar, tinerii studiază condiţiile pieţei muncii în diferitele activităţi atunci când decid ce carieră să urmeze. Meseriile intens reglementate, cu costuri mari de intrare mari vor fi mai puţin atrăgătoare faţă de cele mai libere.

Reglementarea şi impozitarea presupun deci şi costuri mai puţin vizibile, dar care sunt capabile să distorsioneze deciziile oamenilor şi să falsifice rezultatele pieţei. Dacă costurile operării pe piaţa oficială a muncii sunt mari, întreprinzătorii şi posibilii angajaţi vor fi obligaţi să opteze pentru piaţa neagră.

Situaţia în care unii oameni decid să participe la viaţa economică operând pe piaţa neagră este cu siguranţă preferabilă, atât pentru ei cât şi pentru economie, situaţiei în care aceştia ar decide să nu participe deloc. Există deci avantaje de pe urma muncii la negru. Se pot însă identifica şi multe dezavantaje care este bine să fie analizate cu atenţie.

Atât angajaţii cât şi patronii de pe piaţa neagră sunt expuşi unor riscuri ca urmare a deciziei lor. Ei pot fi oricând descoperiţi de autorităţi şi pot suporta pedeapsa legală. Pentru a minimiza riscul de a fi descoperiţi, întreprinzătorii îşi iau mai multe tipuri de precauţii. Ei vor opera întotdeauna la scară mică: nu pot angaja la negru la fel de mulţi oameni pe cât ar putea angaja în condiţii legale. Producţia pe care aceştia o oferă va şi ea mai mică iar avantajele oferite de economiile de scară nu se vor putea materializa. În plus, nu pot angaja cei mai productivi muncitori, ci pe cei mai productivi dintre cei în care pot avea încredere. Ştiind că dacă apar conflicte, angajaţii nemulţumiţi se pot plânge autorităţilor, patronii vor angaja doar oameni de încredere, cunoscuţi sau rude, chiar dacă aceştia nu sunt foarte pricepuţi. Rezultatele vor fi deci mai slabe decât în condiţii legale. Angajaţii au la rândul lor de suferit întrucât nu beneficiază de asigurări sociale şi de sănătate şi sunt mai expuşi riscului de accidente de muncă.

Există şi dezavantaje care se manifestă la nivelul întregii economii. Cifrele oficiale despre şomaj, venituri, consum, sărăcie devin mai puţin relevante în condiţiile existenţei unor pieţe negre considerabile. Politica economică bazată pe indicatori eronaţi îşi pierde din eficienţă sau devine chiar dăunătoare. Se pot face câteva predicţii ale distorsiunilor care există în cazul economiilor cu pieţe negre de dimensiuni mari. Astfel, cifrele oficiale despre creşterea economică vor fi mai mici decât în cazul includerii economiei subterane. Rata şomajului va fi supraevaluată; gradul de impozitare va fi supraevaluat. De asemenea, trebuie avute în vedere efectele economiei subterane asupra celei oficiale. Două comentarii se pot face aici. Pe de o parte, economia subterană poate atrage o mare parte din forţa de muncă din economia oficială. Pe de altă parte, veniturile câştigate în economia subterană sunt cheltuite în economia oficială, având astfel un efect pozitiv asupra acesteia.

Faptul că o mare parte din venituri nu sunt raportate şi deci nici impozitate afectează negativ baza de impozitare. Întrucât veniturile din impozite ale statului vor fi mai mici, acesta nu va mai putea asigura o producţie suficientă de bunuri publice. Economia subterană afectează atât veniturile, cât şi cheltuielile bugetare, cu implicaţii asupra finanţelor publice. Veniturile statului sunt afectate datorită diminuării bazei de impozitare ca urmare a evaziunii fiscale. Cheltuielile bugetare cresc ca urmare a creşterii unor transferuri către cei care lucrează pe piaţă neagră.

O altă consecinţă, dintre cele mai serioase, este şi cel mai dificil de măsurat: aceea a pierderii încrederii publicului în domnia legii şi în capacitatea guvernului de a acţiona eficient. Studierea consecinţelor nefavorabile ale muncii la negru este utilă pentru întregirea imaginii şi face ca adevărul simplu că o piaţa a muncii (cât mai) liberă promovează bunăstarea să fie şi mai percutant.