Schimbul economic cel mai discutat, analizat, cercetat şi teoretizat din istoria modernă a fost şi continuă să ramînă închirierea forţei de muncă. Cu toată această atenţie deosebită, confuzia în ceea ce priveşte raporturile dintre părţile contractante este mai mare decît în oricare altă sfera economică.

Piaţa muncii este spaţiul economic în care se întîlnesc, se confruntă şi negociază în mod liber cererea de forţa de muncă, reprezentată de angajatori si oferta, reprezentată de posesorii de forţă de muncă. Aceasta este o definiţie a pieţei muncii ideale, care îşi produce maximul de efecte benefice asupra fiecărui participant, dar este diferită de ceea ce este piaţa muncii în realitate.

Orice schimb economic presupune existenţa unui client care este beneficiarul unui bun sau serviciu şi a unui furnizor care cedează acel produs pentru un preţ negociat anterior. Preţul plătit de angajator fiecărui om care consimte să îşi închirieze pentru o perioadă limitată de timp forţa de muncă nu este, cum s-ar putea crede salariul negociat (salariul brut), ci este fondul individual de salariu, corespunzător fiecărui salariat. Angajatorul realizează această plată pe două căi:

• direct salariatului ca urmare a negocierii dintre cele două părţi; din această categorie fac parte salariul net, primele, bonusurile reprezentînd componenta banească şi, în multe situaţii, o parte a componentei nebăneşti sub forma tichetelor de masă şi a abonamentelor de transport.
• indirect, ca urmare a legislaţiei, angajatorul plăteşte aproximativ jumătate din totalul preţului muncii sub forma nebănească a asigurărilor sociale.

Deşi legislaţia obligă clasificarea acestei componente a remuneraţiei obţinute de salariat în „contribuţia angajatorului” şi „contribuţia salariatului”, nu există nici o diferenţă semnificativă care să ne determine să considerăm unul dintre aceste două elemente ca nefăcînd parte din preţul plătit pe piaţa muncii; ambele au aceleaşi formule de calcul, sînt colectate identic, sînt tansferate în acelaşi timp aceloraşi instituţii. Această clasificare artificială este realizată cu intenţia de a crea confuzie şi de a distrage atenţia asupra problemei esenţiale a asigurărilor sociale: caracterul obligatoriu. Angajatorii plătesc aceşti bani (corespunzători asigurărilor sociale), ei aparţin salariaţilor, care nu au dreptul de a decide singuri modul în care îi pot utiliza, orice împotrivire a unui salariat sau angajator fiind sortită eşecului.

Contractul de muncă este o convenţie din care fiecare dintre părţile contractante are de cîştigat, întrucît angajatorul valorizează mai mult productivitatea marginală decît preţul plătit, iar salariatul valorizează mai mult banii pe care îi primeşte decît efortul pe care îl depune. În caz contrar nu va accepta să muncească şi va prefera situaţia şomajului voluntar (în care există locuri de muncă disponibile dar nu consideră că acest schimb este avantajos).

Capacitatea unei persoane (salariat sau angajator) de a-şi maximiza beneficiile prin negociere este limitată de o serie de restricţii impuse prin lege. O astfel de barieră are ca efect eliminarea de pe piaţă a unei parţi din cerere si corespunzător a unei cantităţi indentice din ofertă. Orice abuz asupra clientului (angajatorului) se va reflecta asupra furnizorului (salariatului), şi invers.

Barierele impuse, în special prin legislaţie, pe piaţa muncii au efecte negative asupra întregii economii, a bunăstării fiecărui om, prin reducerea numărului de locuri de muncă, a competitivitaţii, au ca efect creşterea şomajului si a inflaţiei, reducerea salariului real (a cantităţii de bunuri si servicii cumpărate de un salariat), fiecare dintre aceste efecte meritînd o analiză atentă, separată.

Principala barieră la intrarea pe piaţa muncii este salariul minim pe economie care generează, in funcţie de situaţie: somaj, inflaţie, reducerea motivaţiei sau în cea mai bună situaţie nici un efect . Alte bariere importante care au efecte asemanătoare sînt:
interdicţia de a lucra perioade limitate de timp (workshop-uri, pe proiecte, sezonier), limitarea numărului de angajatori printr-o normă conform căreia doar o categorie de persoane pot indeplini acest rol (societăţile comerciale), caracterul obligator al contribuţiilor la asigurările sociale. Un salariat se poate angaja doar dacă accepta această situaţie, dreptul la muncă salarizată fiindu-i condiţionat de cumpărarea acestui serviciu oferit de stat.

Există bariere şi la ieşirea de pe piaţă care, de asemenea, au efecte negative asupra oamenilor: ”legarea de glie”, imposibilitatea ca una dintre părţi să renunţe la înţelegere în situaţia în care aceasta nu îi mai este avantajoasă, reprezintă una dintre căile către sclavagism. Condiţia esenţială a unui schimb economic este ca acesta să fie rezultatul voinţei libere a părţilor. Încălcarea acestui principiu pe piaţa muncii, prin norme juridice aberante sau prin agresiune fizică, va avea ca efect transformarea persoanei obligate (angajator sau salariat) in serv.

Cererea de muncă (numărul de locuri de muncă) depinde, în principal, de ritmul de creştere economică, fiind relativ flexibilă. Oferta (oamenii care doresc să se angajeze pentru ca în schimbul muncii lor să obţină un venit) se supune, însă, şi legilor demografiei iar pe termen scurt este relativ constantă, exceptînd catastrofele naturale sau situaţia în care emigraţia devine un fenomen de masă. Cererea este, practic, factorul care determină creşterea sau scăderea salariilor: un număr mai mare de locuri de muncă are ca efect creşterea concurenţei dintre angajatori iar oamenii care sînt dispuşi să muncească au mai multe variante de angajare. Reducerea numărului de locuri de muncă este o consecinţă a reducerii motivaţiei angajatorilor de a investi, de a crea noi locuri de muncă si chiar de a renunţa la cele vechi, având întotdeauna drept rezultat scăderea salariilor reale şi creşterea şomajului.

Preţul forţei de muncă reprezintă pentru salariat un venit pe care încearcă să îl maximizeze, iar pentru angajator un cost şi va încerca să îl reducă de fiecare dată cînd este posibil. Prin negocierea liberă dintre cerere şi ofertă se stabileşte un preţ just considerat acceptabil de ambele părţi; nici o persoană nu va accepta să încheie o convenţie, iar dacă aceasta a fost deja realizată, să o continue, dacă avantajele schimbului economic nu îi oferă o satisfacţie superioară comparativ cu orice altă situaţie posibilă în acel moment.

Un om va alege întotdeauna locul de muncă pe care îl consideră cel mai avantajos dintre toate variantele posibile. Concluzia care se desprinde de aici este că locul de muncă din prezent este cel mai bun, pîna în momentul în care va reuşi să identifice o altă variantă posibilă care îi oferă o satisfacţie superioară.

Această căutare a unor locuri de muncă superioare este neîntreruptă, fiind influenţată nu doar de criteriile economice (efort minim, salariu maxim) dar şi de vîrstă şi diverşi factori psihologici. Cautînd noi locuri de muncă, salariaţii se concurează între ei, cei mai productivi reuşind să obţină venituri şi condiţii de muncă mai bune.

Identic acţionează şi angajatorul: asemănător oricărui client, va căuta cel mai avantajos raport calitate-preţ al muncii oferite de către salariaţi. Competiţia dintre angajatori, pentru a reuşi să atragă salariaţii cei mai utili, îi determină să crească salariile şi siguranţa locului de muncă. Acesta este mecanismul economic prin care salariaţii vor ocupa locurile de muncă cele mai potrivite lor şi vor obţine salariile cele mai mari, iar angajatorii vor obţine maximul de beneficii în raport cu preţul plătit pentru utilizarea factorului de producţie muncă, situaţie foarte apropiată de modelul concurenţei perfecte.

Dar de ce, totuşi, teoria economică consideră piaţa muncii o piaţă cu concurenţă imperfectă? Ce elemente împiedică realizarea unei concureţe reale şi au ca efect cartelizarea? Ei bine, alături de limitele naturale ale fiinţei umane, există două organizaţii cu interese identice, ale căror conducători, în multe situaţii, reprezintă aceleaşi grupuri: patronatele şi sindicatele, ca instrumente politice dirijate de stat, căruia îi datorează şi existenţa într-o mare masură.