Taxa de primă înmatriculare – s-a spus, atunci când a fost introdusă – este o chestiune de ecologie. Şi e adevărat.

Desigur, nu e adevărat în sensul imediat al afirmaţiei. Primul-ministru a revenit ulterior şi a explicat motivele reale pentru care susţine această taxă, cu acea francheţe întârzâiată care i-a devenit deja un soi de blazon politic. Dl Tăriceanu susţine “interesul naţional”. Îl susţine printr-o măsură menită să protejeze locurile de muncă din ţară şi producătorii interni de automobile. Nu prea mai sună a ecologie. Ştiu că iubitori ai naturii susţin protejarea locurilor de clocit sau a locurilor de hibernare, dar nu cred că extind protecţia lor asupra locurilor de muncă. Ştiu că există un imperativ ecologic al protejării speciilor indigene, dar nu cred că e vreun ecologist care să pretindă că uzinele “Dacia” sunt parte a faunei naţionale.

Replicile politice n-au întârzâiat să apară. PSD a cerut ca taxa să fie anulată. Aş aplauda entuziast acest punct de vedere liberal, dacă n-aş fi convins că e doar o rătăcire de moment, pe care partidul dlui Geoană o va uita imediat ce va ajunge la putere. PSD seamănă cu una din speciile acelea particulare de insecte; partidul are două stadii ale existenţei, Opoziţie şi Putere, şi e uimitor cât de diferit poate să arate între ele. PD a adoptat o poziţie moderată, calmă şi absurdă. Democraţii au spus că taxa e prea mare şi că nu e europeană. Considerând motivaţia oferită de şeful guvernului, prima afirmaţie n-are nici o noimă. Fiind o taxă protecţionistă, situaţia ideală este să nu fie plătită niciodată, un scop pentru care n-are cum să fie prea mare. Iar a spune că taxa asta nu e europeană, chiar dacă e real, n-are în sine nicio valoare de argument. E ca şi cum ai spune că taxa nu-i mişto.

Revenind la explicaţia premierului, argumentele dniei sale nu sunt din registrul ecologic, să însemne atunci că nu sunt valabile? Adică, dacă taxa nu-i menită să apere natura, oare să nu conteze că apără interesul naţional? Dar chiar îl apără? Oare nu uităm ceva? Sau de cineva?

Am să fac o paranteză. Se spune că ecologia are o presă proastă; dar probabil că o afirmaţie mai pertinentă ar fi că presa are o ecologie proastă. Mai ales presa noastră. Aceleaşi boli care afectează mediul înconjurător afectează într-un fel şi mass-media înconjurătoare, doar că prin comparaţie puţină lume îşi bate capul cu ele. Râurile sunt adesea mizerabile şi otrăvite, dezbaterile publice aşijderea. Se poluează aerul; se poluează la fel de rău şi eterul. Aşa cum este nevoie să protejăm bio-diversitatea trebuie să ne îngrijim şi de ideo-diversitate. Întocmai ca pentru o specie rară de plante, se poate spune “punctul acesta de vedere este ameninţat de un mediu înconjurător ostil”. La fel ca în cazul unui animal exotic, se poate constata că “ideea asta supravieţuieşte cu greu doar într-un colţ de pagină”, “argumentul acesta mai există în câteva exemplare, în captivitate, într-un mediu controlat, electronic.”

Explicaţia premierului ar fi perfect validă, dacă n-ar ignora complet alte interese naţionale. Mă refer la interesele românilor care doresc să cumpere maşini la mâna a doua. Sigur, ştim cu toţii lecţia de biologie şi teoria evoluţiei. Speciile acestea de homo mioriticus trebuie să se adapteze condiţiilor de mediu sau să dispară. Unii, o parte mică din ei, vor putea să pună bani mai mulţi şi să cumpere o maşină nouă. Oricum, spre deosebire de guvernanţi, aceştia vor cheltui banii lor proprii, cu efecte directe asupra economiilor personale. Ceilalţi vor fi obligaţi fie să cumpere fie să continue să folosească maşini mai vechi decât cele pe care şi le-ar fi putut cumpăra dacă piaţa de maşinilor de mâna a doua ar fi fost lăsată în pace. Maşini mai vechi, adică maşini mai proaste şi mai periculoase, pentru ei şi pentru ceilalţi. Şi mai poluante, dacă tot am vorbit de asta. În fine, o ultimă categorie va trebui să renunţe la cumpărarea unui automobil. Iar problema este mai vastă decât necazul particular al acestor oameni.

Acum, eu nu mă pricep la economie ca să dau aici sentinţe. Probabil că în anumite cazuri măsurile protecţioniste sunt necesare, din cine ştie ce punct de vedere. Eu constat în schimb altceva. Punctul de vedere al acestor oameni este aproape inexistent din dezbaterea publică. Argumentul interesului lor este foarte preţios şi rar vederii şi auzului. Cumpărătorii sunt trataţi ca o specie dispărută, sau care ar trebui să dispară. Sau măcar să tacă. Însă e limpede că, odată ce producătorii de automobile au beneficiat de intervenţia protecţionistă a statului, mâine producătorii de mezeluri, sau de mobilă, sau de compot ar putea solicita şi primi aceeaşi protecţie. De fiecare dată interesul naţional va uita de specia cumpărătorilor. Or, (şi) ecologia ne avertizează limpede care e primejdia unei astfel de evoluţii. Fără cumpărători dispar şi producătorii. Ruperea lanţului trofic şi ruperea lanţului economic au aceeaşi consecinţă. Moare toată lumea.

Bun, aici se poate spune că dramatizez. Că, deşi e drept că uneori o parte e ignorată, de fapt nimeni nu doreşte dispariţia nimănui. Că sunt doar două interese în conflict, între producători şi cumpărători de maşini. Că nici una nu are monopolul interesul naţional. Că până la urmă se poate pleda la fel de bine şi pentru taxă şi pentru scoaterea ei. Că nici eu nu am dreptul să uit de producători de dragul cumpărătorilor. Că e un fel de remiză, o situaţie egală pe care statul suveran a decis să o tranşeze pentru una din părţi. Problema e că remiza asta e închipuită; situaţia nu e deloc egală. Doar producătorii cer protecţie, cumpărătorii nu doresc intervenţia statului în favoarea lor. Vor doar ca statul să fie neutru. Să nu se bage. Adevărul este că ecologia şi economia au în comun o regulă fundamentală, poate cea mai importantă din ele. Statul poate proteja mediul de afaceri exact în acelaşi mod în care oamenii pot proteja mediul înconjurător: lăsându-l în pace.

Acest articol a fost publicat iniţial la Hotnews.ro: Taxa de primă înmatriculare. O problemă de ecologie.