Ar trebui să ne amintim mai des că orice instituţie, oricât de impunătoare, solidă şi vastă, începe cu un lucru care nu poate fi nici măcar atins. Începe cu o idee.
Istoria spune că Statele Unite ale Americii puteau foarte bine să nu existe, cu toată victoria lor împotriva englezilor. Adică, puteau să existe doar statele americane, independente dar nu unite. E greu de înţeles, sub torentul continuu de elogii turnat la noi pe simple cuvinte gen unire, unificare, unitate, uniformitate etc., de ce nu toţi locuitorii fostelor colonii erau grăbiţi să înlocuiască guvernul de la Westminster cu unul la Washington; unul care să poată fi, la rândul lui, distant, tiranic şi degrabă risipitoriu de ban public necugetat. Unul din argumentele menite să-i convingă nota faptul că noile state începuseră deja să aibă neînţelegeri, şi porniseră să ridice bariere comericale între ele. Din pricina asta s-a acceptat transferul reglementării schimburilor între state către un guvern federal, adoptarea “clauzei comerţului” care să ofere această putere Congresului, crearea Statelor Unite: barierele erau un lucru rău.
Avem aici una din ideile liberale fundamentale: faptul că un schimb comercial nu este automat un proces cu sumă nulă, un proces în care dacă cineva câştigă atunci trebuie ca alţii să piardă. De fapt, mai mult, liberalismul susţine că, per total, cu cât mai libere şi mai puţin îngrădite sunt schimburile între oameni şi state, schimburi economice dar şi de orice altă natură, cu atât creşte prosperitatea generală. Prosperitatea şi pacea; în exprimarea fericită a lui Bastiat, “graniţele ce nu pot fi traversate de bunuri vor fi traversate de armate.”
Trecând oceanul, ideea unei Europe unite nu viza validarea unei anumite teorii, desigur; Uniunea n-a fost gândită ca un experiment liberal. Scopurile urmărite erau deasupra doctrinelor politice, erau simple şi cât se poate de legitime: pace durabilă pe continent, siguranţă în faţa ameninţării comuniste, prosperitate pentru ţările Uniunii. Poate că liberalismul n-a fost un scop în sine; în schimb mijloacele, sau cel puţin o bună parte din ele, erau cât se poate de liberale: dispariţia graniţelor şi restricţiilor, libertate economică, libertate de mişcare. Şi nu poate fi nici o îndoială că, într-o măsură copleşitoare, aceste mijloace au atins scopurile enunţate. O reuşită care riscă să se întoarcă împotriva lor. E aici un paradox şi o ironie a succesului: unul major poate uşor să se întipărească în memoria colectivă, în schimb un succes deplin are toate şansele să se şteargă de-acolo cu totul. Prosperitatea şi pacea europeană par atât de sigure şi de stabile încât pentru mulţi ele au ajuns un fel de dat natural, nişte lucruri care există de la sine, într-un mod inexplicabil sau magic. Nu e clar câtă lume realizează că a fost o vreme în care ele n-au existat, că sunt consecinţele unor idei gândite de nişte oameni, efectele unor planuri pe care oameni le-au pus cu grijă în practică. Şi că, la o adică, ar putea să dispară la fel cum au fost făcute să existe.
Din acest punct de vedere România a intrat în UE cu stângul. Europa ne-a întâmpinat, între altele, cu restricţii ale accesului pe piaţa muncii. Din interior a apărut ideea că Uniunea se reduce, în esenţă, la un set de impuneri draconice, uneori chiar nerezonabile, pe care trebuie să le acceptăm pentru că ni se dau bani. S-a spus, aiurea, că “UE ne va creşte salariile”, ca şi cum aşa ceva stă în puterea unui funcţionar de la Bruxelles. Libertatea economică e cea care va creşte salariile, pentru că oamenii îşi vor putea vinde munca, şi firmele - produsele, mai scump. Se dezbate dacă taxa pe maşinile importate respectă sau nu normele UE; dar asta n-are importanţă, contează că taxa cu pricina încalcă flagrant principiile care au stat la baza Uniunii, este protecţionistă şi stupidă. Se tot spune că taxa pentru trecerea graniţei la Giurgiu ar fi anti-europeană. Dar taxa respectivă nu e atât de gravă pentru că încalcă tratatul de aderare, ci pentru că încalcă ideile care au făcut Europa prosperă. Nu e anti-europeană, e anti-românească. De dragul unui ipotetic câştig al giurgiuvenilor, are de pierdut, concret, tot restul ţării. Trebuie să înţelegem cât mai rapid resorturile originare care au animat ideea europeană. Altfel riscăm să rătăcim în dispute superficiale între euroscepticii care resping UE pe baza punctelor comune pe care le avem cu insulele Feroe şi euroentuziaştii care resping orice critică la adresa actualei stări a Uniunii pe baza punctelor comune pe care aceasta le-ar avea, pesemne, cu un simbol religios.
