România nu este o ţară de cetăţeni. Asta pentru că, în primul rând, membrii societăţii politice împărtăşesc şi promovează intens ideea potrivit căreia politicienii trebuie să se bucure de aceleaşi drepturi ca şi cetăţenii obişnuiţi, cei care alcătuiesc, aşa cum se spunea prin secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, „societatea civilă”.
Vă mai amintiţi, poate, dezbaterile parlamentare privitoare la declaraţiile de avere ale demnitarilor şi ale înalţilor funcţionari publici. Unii susţineau, pe atunci, că astfel de declaraţii încalcă drepturile celor obligaţi să le semneze.
La fel, anul trecut, când în Senat se dezbătea legea lustraţiei, unele voci s-au grăbit să susţină că legea în întregul ei, sau anumite articole ale acesteia, încalcă dreptul cetăţenilor de a fi aleşi, drept înscris în Declaraţia drepturilor omului.
Iarăşi, zilele astea se dezbate intens dacă o jurnalistă are dreptul să îl hărţuiască cu întrebări (eventual stupide) pe şeful statului şi dacă gestul acestuia din urmă (confiscarea telefonului jurnalistei) este o tâlhărie sau, dimpotrivă, un gest de legitimă apărare – o expresie a unui drept fundamental de care ar trebui să se bucure toată lumea.
În ceea ce mă priveşte, cred că demnitarii şi înalţii funcţionari publici (împreună cu liderii mai mari sau mai mici ai diferitelor partide) au mai multe obligaţii decât drepturi. Pe scurt: membrii societăţii politice trebuie să aibă mai multe obligaţii decât drepturi, prin comparaţie cu membrii societăţii civile. Asta mi se pare o condiţie esenţială a menţinerii unui stat de drept. Şi asta pentru că eu nu pot fi egal cu cineva care controlează serviciile secrete şi armata.
Niciodată nu i-am agreat pe politicienii care justificau scoaterea unor articole din anumite legi prin aceea că li se încalcă drepturile omului. Pentru că, din punctul meu de vedere, membrilor clasei politice trebuie să li se restrângă anumite drepturi (în virtutea faptului că ei beneficiază de privilegii de care nu beneficiază cetăţenii obişnuiţi). „Drepturile omului” sunt, din punctul meu de vedere, „drepturile membrilor societăţii civile”, ale cetăţenilor obişnuiţi, şi doar într-o mai mică măsură ale politicienilor şi funcţionarilor publici.
Să ne înţelegem. Când vorbesc despre privilegiile celor din societatea politică nu mă refer la salarii, la maşină de serviciu, la gardă de corp şi aşa mai departe. Un privilegiu este un drept particular, recunoscut doar anumitor persoane. De exemplu, parlamentarii – şi numai parlamentarii – sunt îndreptăţiţi, conform Constituţiei, să voteze legi; şeful statului – şi numai el – este îndreptăţit să promulge legile votate de parlamentari; şi aşa mai departe. Cred că este limpede acum la ce privilegii mă refer, după cum e iarăşi limpede, sper, că membrii societăţii politice se bucură în mod necesar de anumite privilegii.
Atâta vreme cât o persoană se bucură de astfel de privilegii, mi se pare firesc ca anumite drepturi să îi fie limitate. Ce se întâmplă când acest lucru nu se petrece? Ei bine, cetăţenii obişnuiţi, membrii societăţii civile, cei care se bucură doar de drepturi, nu şi de privilegii publice, ajung să îşi piardă drepturile.
Când un parlamentar decide că are dreptul de a păstra tăcerea cu privire la averea sa, la fel ca un cetăţean obişnuit, cetăţenii obişnuiţi îşi pierd dreptul de a şti dacă reprezentantul lor încalcă sau nu legea. Când un şef de stat decide că are dreptul de a nu fi hărţuit de jurnalişti, cetăţenii obişnuiţi îşi pierd dreptul la informare.
E ciudat că doctrina drepturilor omului, care a apărut, iniţial, şi ca un instrument prin care membrii societăţii civile se puteau apăra de eventualele capricii şi abuzuri ale membrilor societăţii politice, a ajuns astăzi, la noi, să fie folosită de politicieni împotriva cetăţenilor obişnuiţi.
Cetăţeni, în sensul tare al cuvântului, nu sunt decât membrii societăţii civile, persoanele care nu deţin nici o funcţie publică. Ei sunt cei care se bucură – şi care trebuie să se bucure în mod necesar – de drepturi. Ceilalţi, membrii societăţii politice, se bucură de privilegii. Iar când aceştia din urmă vor să se bucure şi de privilegii şi de drepturi, calitatea de cetăţean a omului obişnuit este suspendată.
Din acest punct de vedere, România continuă să fie, din păcate, ţara cetăţenilor suspendaţi din propriile lor drepturi cetăţeneşti. Iar acest lucru mi se pare mult mai grav decât scurta suspendare a preşedintelui Băsescu.
Marcus a comentat:
26 Mai 2007 la 06:05
Eu, pana acum, in ignoranta mea, fara sa reflectez tare mult asupra acestui subiect, as fi fost de acord cu punctul de vedere opus.
Trebuie sa recunosc ca domnu’ Sorin Cucerai m-a convins, si ca are dreptate.
andy a comentat:
28 Mai 2007 la 17:05
Cred ca e gresit sa consideram privilegii cele enumerate de tine, Sorin. Democratia fiind reprezentativa, acele asa zise privilegii sunt tocmai modalitatile prin care noi, ceilalti, care alegem, credem de cuviinta ca alesii nostri sa-si manifeste puterea pe care le-am dat-o spre a ne reprezenta. Prin urmare, daca parlamentarii n-ar mai trebui sa voteze legi decit in urma altui mecanism care sa reflecte mai fidel vointa noastra expresa, seful statului sa nu promulge legi decit in urma unui (eventual) referendum, ar trebui sa ne manifestam dorinta in acest sens si intr-un mod care sa fie evident si majoritar pentru a se putea schimba sistemul democratic. Deocamdata da-mi voie sa ma indoiesc de acest lucru, ca exista o majoritate suficienta si care stie ce vrea cu adevarat.
Dumitrescu Gabriela a comentat:
30 Mai 2007 la 14:05
As completa cele spuse de domnul Cucerai in privinta “drepturilor” demnitarilor nostri. Printre altele acestia considera ca au dreptul conform propriei constiinte capricioase sa treaca oricind doresc de la un partid la altul si sa-si pastreze mandatul de parlamentar. Categoric nu pot avea acest ddrept pentru ca sunt mandatati sa reprezinte un anumit grup in anumite conditii asupra carora am cazut de acord atunci cind am votat o anumita doctrina si o anumita oferta electorala. Orice denuntare unilaterala a acestui contract de mandat este ilegala. Daca constiinta lor nu le spune asta ar trebui sa le-o spuna expres Constitutia.
neamtu tiganu a comentat:
30 Mai 2007 la 19:05
Un privilegiu este un drept particular, recunoscut doar anumitor persoane. De exemplu, parlamentarii – şi numai parlamentarii – sunt îndreptăţiţi, conform Constituţiei, să voteze legi; şeful statului – şi numai el – este îndreptăţit să promulge legile votate de parlamentari; şi aşa mai departe
Si pilotii au privilegiu sa zboare, turnatorii sa toarne, sapatorii sa sape, scriitorii sa scrie… Draga Sorine, faci o mare confuzie… suna bine e adevarat… da munca de politician e o munca, asa cum e oricare alta munca..
Gabriel M. a comentat:
30 Mai 2007 la 19:05
Si parlamentarul poate sa sape insa sapatorii nu pot sa voteze legi.
Iar legile ne privesc pe toti direct. A putea vota taxe e un privilegiu foarte dorit 
Se plateste la greu.
Unele lucruri sunt rezervate pentru… cine trebuie
andy a comentat:
31 Mai 2007 la 08:05
Interesant. N-am stiut ca e de dorit ca sapatorii sa voteze legi (taxe sau… ce-o mai fi de votat) ca sa nu existe privilegii. Eventual prin rotatie, luna asta sapatorii, cealalta controlorii de tren, apoi pilotii s.a.m.d. Fiecaruia dupa necesitati…cetatenesti si uite asa toti vom fi egali in drepturi.
neamtu tiganu a comentat:
31 Mai 2007 la 21:05
Politicienii nu sunt nicaeri elitele poporului pt. simplu fapt ca-ntro tara normala politicienii sunt mai prost platiti decit cei care au posturi grase in economie, duc o viata riscanta in sensul ca in orice moment isi pot pierde mandatul din cine stie ce capricii electorale. In plus daca luam in socoteala nevoile sociale ale unui individ, in virf se afla recunoasterea sociala, chestie care in cazul politicieniilor nu e prea pregnanta. Nu mai spun ca trebuie sa fie al naibii de plictisitor sa stai zile integi in sedinte.
Statistic, in nici o tara nu se aleg politicienii din cei mai buni absolventi de universitati. Avind in vedere cele de mai sus, “poporul” ar trebui sa fie constient ca nu va fi niciodata, niciunde condus de cei mai buni fi.
Marcus a comentat:
1 Iunie 2007 la 18:06
Uite cum văd eu treaba: o persoană care controlează armata, justiţia şi serviciile secrete nu poate avea aceleaşi drepturi ca şi mine. Săpătorul nu poate să-i priveze pe parlamentari de vreun drept săpând, în timp ce parlamentarii ne pot priva de drepturi votând.
andy a comentat:
2 Iunie 2007 la 10:06
Si atunci de ce ii mai trimitem pe parlamentari acolo ? Presupunind ca discutam, toti “comentatorii” la acest articol, in ipoteza in care toti ne declaram de acord cu sistemul democratic. Care ar fi rolul lor ? Sa “fabrice” legile, sa le voteze sapatorii? Sa cheme sapatorii sefii serviciilor secrete la raport, sa vada daca s-au conformat legilor “fabricate” de parlamentari ? Sa numeasca sapatorii pe conducatorii armatei ?
Gabriel M. a comentat:
2 Iunie 2007 la 12:06
“With great power comes great responsibility.” E din Spiderman
Vrei “great power”, si averile fabuloase care rezulta, atunci nu te mai vaicarii ca o fata mare ca te urmareste presa. Simplu, nu?
andy a comentat:
3 Iunie 2007 la 10:06
Nu e simplu si n-are nicio legatura cu articolul in cauza. Mai incearca.
Ionut Sterpan a comentat:
3 Iunie 2007 la 11:06
Articolul lui Sorin m-a pus serios pe ganduri. Ideea fundamentala a textului e ca privarea clasei politice de anumite drepturi reduce din handicapul asimetriei dintre politicieni si cetateni. Articolul m-a convins ca, chiar daca aparent Sorin e pentru noi exceptii de la regulile generale introducand noi asimetrii (ziaristii il pot hartui pe presedinte mai mult decat pe mine, nu la fel pe amandoi), aceste asimetrii fiind de semn opus, la un nivel mai profund ajuta principiului regulilor generale aceleasi pentru toti.
Daca toti ne-am bucura de aceleasi drepturi, fara nici o exceptie, fara nici o asimetrie, atunci n-ar fi nici o deosebire intre cel care sapa si cel care face legi administrative (daca am avea doar niste admnistratori ai unui fond comun strans voluntar). Eu iti sap gradina, tu imi administrezi contul, colectezi (ce iti dam noi voluntar) si investesti intr-un proiect public. Sunt servicii in cadrul unor reguli ale jocului convenite.
Sau si mai general decat atat, si daca nu ma insel aici intervine Andy:
Andy zice ca n-ar fi nici o deosebire intre sapatori si legislatori, (deci nu ar trebui introduse noi asimetrii) nici daca toti am fi perfect de acord cu structura drepturilor, oricum ar arata ea, atata timp cat acea structura e rezultatul unui procedeu democratic considerat sfant. Fiecare ar fi o rotita intr-un angrenaj la care consimtim toti. Daca e NEVOIE de o pozitie de acel gen, si eu stiu ca e nevoie, n-are rost sa-l ciuntesc de drepturi pe cel care o ocupa.
Probabil ca Sorin ar raspunde ca noile asimetrii introduse nu sunt o “pedeapsa” aplicata clasei politice pentru ca pot atenta la drepturile noastre (asa cum le vede un liberal), pentru ca vor sa atenteze, sau pentru ca chiar atenteaza la ele. Ci noile asimetrii sunt simple safe-guards. Niste limite procedurale ale puterii. Chiar daca suntem de acord ca ei trebuie sa atenteze la structura drepturilor anterioara conform procesului democratic, trebuie sa ne asiguram ca nu atenteaza in feluri in care poporul nu vrea. E o centura de siguranta. Vrem asimetria asta, o respectam ca asa e democratia, dar nu vrem una mai mare. Lasa-ma sa ma asigur ca nu apare una mai mare.
vali plesca a comentat:
3 Iunie 2007 la 12:06
sorin, am o mare problema cu privilegiile demnitarior, eu vazand putin altfel lucrurile. astfel, dupa parerea mea, traind intr-o democratie reprezentativa, si nu intr-un leviathan, noi nu transferam drepturile noastre, de a face legi si de a le promulga, de exemplu, ci doar delegam niste oameni sa faca acest lucru. cu alte cuvinte, nu vorbim de drepturi in minus compensate de privilegii, ci acei oameni au exact aceleasi drepturi ca ale noastre. cat despre dreptul alesului de a ascunde averea in contrapondere cu dreptul meu de a fi informat, aici din nou, nu-i nevoie sa-i limitam drepturile. din contra, mergem pe ideea drepturilor egale - analog cu ideea libertatii individuale care are va avea valoare doar daca nu incalca libertatile celorlalti indivizi, si dreptul acelui demnitar de a-si ascunde averea e limitat de dreptul meu de a ma informa.
in consecinta, ideea inegalitatii in drepturi e periculoasa pentru ca oricand va permite abuzuri
Serban a comentat:
8 Iunie 2007 la 14:06
Ma gandeam ca poate adevarata problema e ca statul, impreuna cu aparatul sau tentacular de departamente, ministere, agentii si agenturi, e atat de puternic, incat un demnitar are puterea sa se imbogateasca, sau sa imbogateasca pe altii prin atributiile functiei sale. Doar o idee…
George a comentat:
22 Iunie 2007 la 15:06
Interesant articolul si foarte oportun. Asta pentru ca reprezentantii nostri, parlamentarii, intr-adevar isi folosesc privilegiile (cum ar fi imunitatea parlamentara, pe care nimeni dintre noi nu o are) nu in scopul in care le-au fost date, adica de a apara dreptul la reprezentare al celor care l-au trimis acolo, ci in scop propriu. Asa cum spune Sorin, un reprezentant isi pierde anumite drepturi devenind “vehicol” public: nu poate invoca dreptul la “privacy” ca orice persoana privata, ceea ce inseamna ca tot ceea ce face persoana respectiva in calitate de ales (adica cu privilegiile pe care le primeste) trebuie sa fie obiect public. Din cauza asta, cum voteza si ce proiecte sustine trebuie sa fie facute publice personelor din circumscriptia care l-a votat. Un parlamentar nu are dreptul la activitati politice private sau la vot secret–acesa e un drept al meu, cetatean simplu si fara aparare, dar el are imunitate si este persona publica.
Anonim a comentat:
23 Martie 2008 la 19:03
Blaack Monster Cocks…
Blaack Monster Cocks…