„Cu cine ţii?” Iată o întrebare care are sens când vine vorba de fotbal, de tenis sau de snooker. Totuşi, ea e perfect absurdă când este pusă cu referire la politică. Desigur, într-un regim parlamentar politica este şi ea o formă de competiţie. Însă diferenţele dintre competiţia politică şi cea sportivă sunt importante.

În sport, când cineva câştigă altcineva pierde. Din acest motiv pare natural să ai favoriţi, să îţi doreşti ca jucătorul tău preferat sau echipa cu care ţii să câştige. În politică lucrurile sunt puţin mai complicate. Într-un sens, putem spune că cei care fac guvernul câştigă – dar afirmaţia este înşelătoare. Pentru că şi Opoziţia este, de fapt, o parte a sistemului de guvernământ, una la fel de importantă ca şi Puterea. Cu alte cuvinte, competiţia politică nu stabileşte învingători şi învinşi, ci distribuie roluri în sistemul de guvernământ. O parte, cea care formează guvernul, joacă rolul Puterii; cealaltă, pe cel al Opoziţiei. Şi, într-un sistem parlamentar, ambele roluri sunt esenţiale.

Avem astfel o primă diferenţă între fani şi cetăţeni. Un fan este cel care îşi doreşte ca favoritul său să câştige – şi astfel ca opozantul acestuia să piardă. Un cetăţean este cel care distribuie roluri şi care înţelege că ambele roluri sunt, într-un sens, câştigătoare. Competiţia sportivă este un joc de putere – un joc de sumă nulă, cum spun unii. Tocmai din acest motiv fanul doreşte victoria favoritului său. Competiţia politică este un joc mai subtil, unul mai degrabă de echilibrare. Iar cetăţeanul, spre deosebire de fan, nu speră doar ca favoriţii săi să fie distribuiţi în rolul Puterii, ci şi ca Opoziţia să îşi îndeplinească rolul cum se cuvine. De aceea un cetăţean nu suferă când favoriţii săi ajung să joace rolul Opoziţiei în acelaşi fel în care un fan suferă atunci când favoriţii săi pierd.

Pe de altă parte, premiul acordat învingătorului într-o competiţie sportivă e întotdeauna gloria – şi, uneori, o sumă consistentă de bani. Prin contrast, premiul obţinut de cei care participă la competiţia politică e un privilegiu cu totul special: e legitimarea pretenţiei acestora de a interveni într-un fel sau altul în viaţa tuturor celorlalţi cetăţeni. Pe scurt, premiul competiţiei politice e capacitatea de a influenţa vieţile celorlalţi.

De aceea, un fan este perfect îndreptăţit să spere ca favoritul său să fie încununat de glorie. Un cetăţean însă, care îi premiază prin votul său pe membrii clasei politice, pe care îi distribuie într-unul din cele două roluri, este obligat să nu fie prea generos cu premiul pe care îl acordă, ba chiar să îi aprecieze mai mult pe politicienii care se mulţumesc cu premii mai mici. Din punctul de vedere al cetăţeanului, glorios este acel politician sau partid care îşi propune să intervină cât mai puţin în vieţile alegătorilor.

Cu alte cuvinte, un fan îşi doreşte ca favoritul său să obţină cât mai mult. Un cetăţean, dimpotrivă, îl favorizează pe cel care îşi doreşte premiul cel mai mic. Din acest punct de vedere, un cetăţean nu are favoriţi propriu-zişi. Pentru că între cetăţeni şi politicieni are loc un joc cu sumă nulă: cu cât politicienii au mai multă putere, cu atât cetăţenii au mai puţină, şi invers.

Dar de ce nu i-aş permite unui partid sau unui politician să aibă o influenţă mare asupra vieţii mele, dacă această influenţă m-ar favoriza? De ce să nu-l premiez pe cel care vrea mai multă putere, dacă rezultatul e în avantajul meu? Dacă sunt sărac, de ce nu aş vota cu cel care îmi cere mai multă putere pentru a distribui bogăţia şi în avantajul meu?

Răspunsul e simplu. Mai întâi, deşi nu am loc să detaliez aici, nu puterea sporită a unui politician sau a unui partid este cea care generează prosperitate, ci libertatea cetăţenilor. Libertatea este singura şansă pe care un om sărac o are pentru a accede la un trai decent. La urma urmei, în secolele XVII, XVIII şi XIX în America nu au emigrat masiv conţii, marchizii, marii industriaşi şi proprietarii de bănci din Europa. Săracii sunt cei care au emigrat masiv şi care, în libertate şi prin propria lor libertate, au creat una dintre cele mai prospere ţări din lume.

Pe de altă parte, sigur că nimic nu mă împiedică să acord puteri sporite politicienilor sau partidelor care promit să mă favorizeze. Dar, procedând astfel, îmi pierd calitatea de cetăţean şi devin un simplu fan. Pentru că trec cu totul de partea cuiva şi ajung să mă opun tuturor celor care l-ar împiedica pe acesta să îşi pună planul în aplicare. Ce sens mai are să accept existenţa Opoziţiei când Puterea mă favorizează? Ajung astfel să transform jocul politic, care este unul de echilibrare şi de distribuţie de roluri, într-un joc de putere.

Şi exact ăsta este modul tipic de comportament al locuitorilor României. Recentul conflict dintre Preşedinte şi Parlament ne-a demonstrat-o cu prisosinţă. România este o ţară de fani, nu de cetăţeni. Iar fanii ticăloşesc politica, transformând-o într-un joc murdar de sumă nulă.