Aritmetica puterii cunoasterii porneste de la cuantificarea gradului in care un sistem educational si de cercetare este capabil sa dezvolte resursa umana prin contributia sa la promovarea abilitatilor, a competentelor, a creativitatii, a inteligentei, a discernamintului, a initiativei, a originalitatii, a admiratiei lucide fata de valoare, prin corectarea carentelor de comportament civic. Decalajele cantitative si calitative care ne despart de Uniunea Europeana se traduc, fara echivoc, in performante economice si sociale mai scazute. Angajatii nostri in servicii high-tech reprezinta 1,4% din totalul fortei de munca angajate, fata de 3,3% in UE-25. Capacitatea de inovare a economiei romanesti se situeaza la putin peste o treime din nivelul mediu european. Sintem incapabili sa ne capitalizam proprietatea intelectuala; numarul de brevete, marci noi sau desene si modele industriale noi inregistrate la nivel comunitar in ultimii ani este infim.

Principalii inamici ai cartelurilor sindicale nu sînt patronatele, cu care colaborează foarte bine şi cu care se confundă uneori. Adevăraţii inamici sînt salariaţii care nu au aderat la un sindicat, care îi concurează închiriindu-şi forţa de muncă la un nivel care permite firmelor cu care conlucrează să aibă mai mulţi clienţi, membrii de sindicat văzându-şi astfel locurile de muncă ameninţate.
Patronatele, de asemenea, încearcă să îşi înlăture competitorii, societăţile comerciale mici dar dinamice care ameninţă poziţiile dominante ale marilor companii asociate în acele patronate, impunînd bariere prin intermediul autorităţii statale.

Modificările drastice impuse legii concurenţei de aderarea la UE ne-au adus o mai clară definire a regulilor de conduită loială şi a modalităţilor de apărare în faţa practicilor anticoncurenţiale. În implementarea lor efectivă, Mexicul, Turcia, Chile sau Brazilia, ba chiar şi autorităţile din ţări mai slab dezvoltate decât România, precum India, Indonesia, Panama, Algeria, Maroc, Columbia, Tunisia, Burkina Faso, Barbados, Iordania, Tanzania, Africa de Sud sau Peru sunt percepute ca fiind mai eficiente. O arată raportul întocmit de către Forumul Economic Mondial în anul 2007.

Cele mai sărace natiuni ale lumii au nevoie de creşterea economica determinată de proiectele miniere. Însă activiştii ecologişti le îngreuneaza eforturile. Dorinţa lor de a aplica aceleaşi standarde atât ţărilor dezvoltate cât şi ţărilor în curs de dezvoltare încetineste dezvoltarea celor din urma, iar în unele cazuri, chiar stagnează dezvoltarea. Dar mai bogat înseamna mai sănătos – şi mai curat; pentru că natiunile bogate sunt cele cărora le pasă de mediu şi îşi permit să facă ceva pentru a-l prezerva.

Investiţiile străine creează noi locuri de muncă, cresc cererea pe piaţa muncii acelor ţări, ce are întotdeauna ca efect şi creşterea salariilor şi îmbunătăţirea condiţiilor de muncă. Nici un om nu va alege să lucreze într-o companie (straină sau autohtonă) nouă, dacă nu obţine avantaje superioare oricare alte situaţii posibile. Fără investiţiile străine şi fără o deschidere reală a economiei către piaţa mondială, o ţară este destinată să ramînă săracă; adîncirea prăpastiei dintre veniturile salariaţilor din ţările bogate şi cele sărace este rezultatul blocării accesului pe piaţa muncii.