Din articolul “Haine de lux confectionate de muritori de foame”, aparut in Cotidianul la data de 15 septembrie 2007, care preia atît informaţiile cît şi concluziile unui articol din The Guardian, aflăm că “marile companii de design vestimentar din Regatul Unit le ofera angajaţilor din ţările sărace salarii atît de mici încît nu le asigura nici macar supravieţuirea”. Această afirmaţie ridică unele întrebări: de ce aceşti salariaţi aleg, totuşi, să îşi închirieze forţa de muncă acestor clienţi atît de “zgîrciţi”? Dacă aceste companii străine oferă salarii atît de mici, de ce salariaţii nu se orientează către companiile autohtone? De ce oamenii săraci care obţin venituri “atît de mici încît nu le asigura nici macar supravieţuirea”, nu se întorc către vechile lor ocupaţii care le-au asigurat supravieţuirea?
Raspunsul nu poate fi decît unul singur: acele locuri de muncă sînt cele mai bune dintre toate variantele posibile!
Articolul ne prezintă chiar şi suma de 13 penny (0,13 GBP) pe oră, platită unui lucrător. Bineînteles, pentru un cititor al publicaţiei The Guardian acest venit este revoltător de mic. În Marea Britanie, în mod categoric, cu aceasta sumă nu şi-ar putea asigura nevoile de bază (oricare ar fi acestea). Dar nici preţurile alimentelor sau costurile de întreţinere nu sînt identice; de exemplu, în India, un kg de banane are preţul de vînzare de 5 rupii (0,06 GBP), adică un preţ de aproximativ zece ori mai mic decît în Regatul Unit (0,64 GBP).
În acest moment, devine evidentă tehnica de manipulare bazată pe sofisme de relevanţă, prin intermediul căreia se încearcă înlocuirea datelor cu valoare obiectivă cu informaţii incomplete care urmăresc să stîrnească compasiunea cititorului (Argumentum Ad Misericordiam). Cine are însă motivaţia de a lansa astfel de acuzaţii nefondate împotriva companiilor care îşi transferă capitalurile şi capacitaţile de producţie în ţările sărace? Cine are de pierdut din această situaţie?
Companiile de design vestimentar sînt motivate să îşi transfere capitalul în alte ţări, pentru ca astfel pot reduce costurile de producţie. Clienţii acestor companii pot obţine produse la un raport calitate/preţ avantajos. Salariaţii din ţările sărace obţin venituri superioare şi lucrează în condiţii superioare, altfel nu ar fi fost motivaţi să îşi părăsească vechile ocupaţii.
Singurele organizaţii care îşi văd ameninţate privilegiile sînt sindicatele din Marea Britanie, care sînt nevoite să suporte presiunea concurenţei salariaţilor din “lumea a treia”.
Absurditatea solicitării de a plăti salariaţii din ţările sarace la nivelul salariului minim din Marea Britanie confirmă încercarea sindicatelor de a înlatura competiţia salariaţilor din ţările sărace. Dacă o companie britanică ar fi obligată să platească salariul lucrătorilor din India la nivelul celor din Regatul Unit, acea companie nu ar mai fi motivată să menţină relaţia cu salariaţii din ţările sărace, deoarece costurile de producţie ar fi identice, iar costurile de transport o vor determina să părăsească aceste ţări, cu rezultatul că locurile de muncă din India vor fi desfiinţate.
Ipocrizia sindicatelor care pretind un comportament “moral” companiilor care investesc în pieţele emergente, ascunde, de fapt, ura pe care aceste sindicate o poartă concurenţilor de pe piaţa mondială a muncii. Pentru sindicalişti nu reprezintă o problemă dacă acei oameni îşi pierd locurile de muncă şi rămîn astfel fără nici un venit, întrucât preocuparea lor este de a împiedica companiile din propriile ţări să investească în alte ţări, pentru a-şi păstra poziţiile privilegiate. Inamicii sindicatelor sînt salariaţii din alte ţări, care prestează aceeaşi muncă la un preţ inferior.
Diferenţa dintre ţările bogate şi cele „subdezvoltate” nu constă în hărnicia muncitorilor, sau în dorinţa acestora de a munci. Ceea ce diferenţiază veniturile oamenilor din aceste ţări sînt utilajele moderne, care au ca efect creşterea productivităţii muncii. Or, sindicatele care îi împedică pe deţinătorii de capital să investească în ţările sărace, apelând la limite salariale (sau orice alte bariere) care anulează motivaţia investitorilor, distrug practic orice şansă de recuperare a decalajului imens dintre veniturile populaţiei din cele două categorii de ţări.
Investiţiile străine creează noi locuri de muncă, cresc cererea pe piaţa muncii acelor ţări, ce are întotdeauna ca efect şi creşterea salariilor şi îmbunătăţirea condiţiilor de muncă. Nici un om nu va alege să lucreze într-o companie (straină sau autohtonă) nouă, dacă nu obţine avantaje superioare oricare alte situaţii posibile. Fără investiţiile străine şi fără o deschidere reală a economiei către piaţa mondială, o ţară este destinată să ramînă săracă; adîncirea prăpastiei dintre veniturile salariaţilor din ţările bogate şi cele sărace este rezultatul blocării accesului pe piaţa muncii.
Articolele precum cel publicat în Cotidianul sînt scrise, probabil, cu buna intenţie, dar ignoranţa economică a autorilor poate avea consecinţe extrem de grave asupra muncitorilor din ţările sărace. Un exemplu celebru în S.U.A. a fost cazul cîntareţei Kathy Lee Gifford, care deţinea în 1996 cîteva fabrici textile în Honduras. Ca urmare a unei campanii absurde în presa din SUA, dirijată de un sindicat (National Labor Committee), cântăreaţa a fost constrânsă să-şi închidă fabricile din acea ţară. Consecinţele catastrofale ale deciziei sale au fost prezentate publicului american abia dupa cîţiva ani, veniturile foştilor salariaţi din Honduras reducîndu-se, în medie, cu aproximativ 50%.