Toate politicile de dezvoltare trebuie să ţină seama de imperativul promovării concurenţei corecte. Articolul 135 alin. (1) din Constituţie o spune clar: România este economie de piaţă, bazată pe liberă iniţiativă şi concurenţă.
Au încetat adversarii economiei de piaţă libere să domine viaţa publică şi economia?
Prin prisma rapoartelor internaţionale, liberalizarea şi normalizarea comportamentelor în economia românească a parcurs un drum lent şi sinuos.
Pornind de la percepţia mediului de afaceri asupra laxităţii şi eficienţei promovării reale a concurenţei pe piaţă, Forumul Economic Mondial plasează România abia pe locul 67 în lume (din 125 de ţări, Global Competitiveness Report 2007). În pofida experienţei noastre de 10 ani în reglementarea practicilor anticoncurenţiale, a reformulărilor legislative la standarde europene, a diminuării semnificative a deficienţelor instituţionale în ultimii 3 ani, în ciuda chiar şi a dinamicii economice pozitive din ultimii 7 ani, eficienţa implementării legii concurenţei se dovedeşte relativ scăzută. Topul mondial este dominat de patru ţări europene: Finlanda (1), Germania (2), Olanda (3) şi Marea Britanie (4), talonate de Australia şi Noua Zeelandă. SUA se situează abia pe locul 14.
Raportul ia în calcul şi alţi indicatori de percepţie a rolului concurenţei în evaluarea eficienţei pieţei - unul din cei 9 piloni esenţiali ai competitivităţii unei naţiuni (grafic 1). De exemplu, gradul de intensitate a concurenţei interne ne poziţionează ceva mai bine, şi anume pe locul 59. Distorsiunile concurenţiale induse de taxe şi subvenţii sunt însă mult mai îngrijorătoare. Ele ne plasează pe un ruşinos loc 117.
La rândul lor, specialiştii BERD percep letargia transpunerii politicii concurenţei de pe hârtie în economia reală (Transition Report 2007). De la intrarea sa în vigoare în anul 1996 şi până în 2005, implementarea legii concurenţei pare că nu a cunoscut nici o îmbunătăţire relativă faţă de standardul economiilor dezvoltate (grafic 2). Abia în 2006 reuşim un salt infim, cu o treime de punct, atingând nivelul de 2,67 a indicelui politicii concurenţiale în România (scalarea se face între 1, ceea ce înseamnă că nu există nici legislaţie concurenţială şi nici instituţie regulatoare, şi 4+, ceea ce înseamnă că standardele sunt similare cu cele ale economiilor dezvoltate, iar intrarea pe majoritatea pieţelor este nerestricţionată), pe baza opiniilor experţilor economişti din fiecare oficiu naţional de reprezentare a BERD. Ne plasăm peste media celor 29 de economii ex-comuniste analizate, dar în urma tuturor statelor noi membre ale UE. Or, estimarea acestui indice se impune ca parte componentă a reformelor structurale.
Alte analize anuale, precum cele ale Băncii Mondiale sau ale Fundaţiei Heritage, se asociază rapoartelor precedente. Ele surprind mai degrabă caracteristicile mediilor de afaceri performante în sens larg, decât efectele eficienţei implementării politicilor concurenţiale în sens restrâns.
Relaxările semnificative ale reglementărilor mediului de afaceri au condus la îmbunătăţirea semnificativă a poziţiei în clasamentul uşurinţei de a derula afaceri în România, de la locul 71 în 2005, la locul 49 în 2006 (din 175 de ţări). Banca Mondială clasifică ţările lumii în funcţie de piedicile birocratice puse deschiderii, operării sau închiderii unei afaceri – evaluate ca timp, cost şi număr de operaţiuni necesare. Cum se reflectă ele în oglinda concurenţei? Pe de o parte, reglementarea strictă a barierelor la intrarea pe o piaţă se justifică, în opinia unora, dacă serveşte unui interes public şi este asociat cu bunuri de calitate superioară, mai puţine externalităţi negative şi concurenţă mai puternică. Pe de altă parte, teoria alegerilor publice asociază stricteţea reglementărilor cu o concurenţă mai slabă, cu prezenţa economiei subterane şi a corupţiei. Realitatea a dovedit că distribuirea productivă a rentelor este favorizată de teoria alegerilor publice, şi nu de cea a interesului public.
Nici Fundaţia Heritage nu face referire expresă la politicile concurenţiale sau la eficienţa implementării lor, ci la efectul agregat al intervenţiilor publice şi private asupra libertăţii economice. Timp de 10 ani, între 1997 şi 2006, mediul românesc nu a reuşit să depăşească stadiul de restrictivitate generalizată a libertăţii economice, în pofida evoluţiei sale pozitive după 2002 (grafic 3). Indicele libertăţii economice a României depăşeşte foarte uşor, pentru prima dată, media mondială a celor 161 de ţări analizate abia în anul 2007. Plasaţi pe locul 67 în lume, continuăm să fim totuşi depăşişi de ţări precum Albania, Peru, Bulgaria, Uganda sau Africa de Sud. Autorii definesc libertatea economică ca find “acea componentă a libertăţii care vizează autonomia materială a individului în relaţia sa cu statul şi alte grupuri organizate”; un individ este, aşadar, liber economic dacă dispune neîngrădit de controlul muncii şi proprietăţii sale. Scorul final e obţinut prin ponderarea egală a zece libertăţi individuale: libertatea derulării afacerilor, comercială, monetară, libertatea faţă de guvern, fiscală, a drepturilor de proprietate, investiţională (în special străină), libertatea raportată la corupţie şi libertatea muncii. Avansul României este cauzat în principal de dinamica libertăţii fiscale (grafic 4). Totuşi, plasarea la baza scalei libertăţii economice moderate se justifică, în mare parte, prin succesul relativ mai slab, faţă de celelalte state analizate aici, în combaterea corupţiei, garantarea drepturilor de proprietate, asigurarea libertăţii monetare (chiar dacă decalajul este mai mic, el rămâne semnificativ) şi a promovării libertăţii muncii.
Interpretări ale rezultatelor
În ciuda limitelor metodologice şi a percepţiilor fundamental subiective prezentate de rapoartele internaţionale, justificările nu sunt greu de găsit în realitatea românească. Să ne amintim, de exemplu, de atenţionările adresate de Comsia Europeană cu privire la clauza «de aur» a statului român în contractul de privatizare a companiei Petrom şi la dezacordul privind taxa de înmatriculare auto. Apoi, să nu uităm că procesul privatizării şi al retrocedării proprietăţilor în România devine « perpetuu». Problema insolvenţei, care măcina economia românească la începutul anilor 2000 în proporţie de aproxaimativ 40% din PIB, a scăzut la circa 15% în prezent. Autorităţile au înţeles, într-un final, că ea trebuie rezolvată pe baza unei legi solide a falimentului, apărute abia în 2006, şi nu prin alocarea perpetuă de ajutoare de stat pentru restructurare şi salvare.
Concurenţii de pe piaţa energetică, imobiliară, a cimentului, telecomunicaţiilor, ţigărilor, produselor farmaceutice, asigurărilor sau apei minerale, afectaţi de practicile exclusive ale actorilor pe piaţă - fie ele rezultatul înţelegerilor restrictive de stabilire a preţurilor sau împărţire a pieţelor, de ploia de acte normative care a favorizat anumite practici anticoncurenţiale, de achiziţiile publice şi corupţia care le tapează - resimt cel mai bine eficienţa reală a implementării legii concurenţei.
De asemenea, consumatorii care călătoresc în străinătate ştiu foarte bine că bunurile de larg consum sau insulina sunt mult mai scumpe la noi decât pe alte pieţe europene şi că nu reuşim să controlăm fenomenul preţurilor excesive.
Ştim că politica concurenţială are un rol important în garantarea funcţionării normale a economiilor de piaţă. Corelaţii pozitive şi semnificative se găsesc, în special, între implementarea eficientă a politicii concurenţiale şi expansiunea firmelor private eficiente. Dacă aruncăm o privire la dinamica topului celor mai puternice 100 de companii din România - care determină regulile concurenţiale ale pieţei - vom remarca ritmurile actuale de creştere a cifrelor de afaceri cu două cifre în multe sectoare ale economiei. Principiul cărămidei la care adăugăm una şi obţinem o creştere de 100% funcţionează aici din plin. Şi asta pentru că în 2001, aşa cum semnala profesorul C. Mereuţă, în acest top 100, rata medie a profiturilor era negativă. În 2002, cifra de afaceri a companiilor majoritar private o depăşea pentru prima dată pe cea a companiilor deţinute majoritar de stat. Apoi, abia în anul 2004, marii jucători ai pieţei au răsturnat balanţele veniturilor în favoarea profiturilor, cu toate că încă 21 de firme din top 100 înregistrau încă pierderi. Nu în ultimul rând, abia în anul 2005, companiile multinaţionale au început să domine topul 100 cu o pondere de 58% în cifra lor de afaceri. Concurenţa corectă se cristalizează şi se radicalizează, însă până să devină o ideologie va mai trece ceva timp.
Limitele comparaţiilor internaţionale
Deşi metodologiile aplicate sunt adesea criticate, monitorizarea rapoartelor şi a clasamentelor internaţionale are menirea de a contura o imagine mai clară asupra poziţiei României în sistemul economic global în funcţie de eficienţa implementării politicii concurenţiale şi a efectelor generate asupra performanţelor mediului de afaceri. Obstacolele în realizarea unor astfel de comparaţii nu sunt puţine: conţinutul eterogen al politicilor concurenţiale, mecanismele diferite de implementare, tipul practicilor anticoncurenţiale reglementate, listele de excepţii particulare etc. Cu atât mai grea se dovedeşte evaluarea eficienţei combaterii practicilor anticoncurenţiale, strâns dependentă de experienţa legiferării, de realităţile economice şi politice ale fiecărui stat în parte. Studiile de caz surprind cu mai multă acurateţe eficienţa implementării legii concurenţei. Însă diversitatea lor face imposibilă o apreciere exhaustivă şi plauzibilă a normalităţii şi corectitudinii mediului concurenţial. Astfel, instituţiile internaţionale creează un sistem de indicatori agregaţi de percepţie, pornind de la chestionare adresate mediului de afaceri şi specialiştilor, şi de la ponderarea lor cu nivele de încredere specifice. Ele permit, în final, efectuarea comparaţiilor pe un grup vast de ţări.
Alături de variabilele direct dependente, nesurprinse în rapoartele de mai sus - claritatea conţinutului legislaţiei concurenţiale, gradul de independenţă formală şi reală a autorităţilor de concurenţă, bugetul alocat autorităţilor de concurenţă, numărul şi gradul de calificare a personalului şi număr de cazuri analizate - se regăseşte şi o paletă vastă de alţi factori macroeconomici explicativi. Rezultatele analizelor empirice sugerează că percepţia eficienţei implementării legislaţiei concurenţiale, mai degrabă decât eficienţa sa reală, depinde în mod semnificativ de: nivelul dezvoltării economice (+), dimensiunea economică (-), deschiderea comercială (+), nivelul corupţiei (-) şi experienţa legislativă în domeniu (+). Mă opresc aici doar asupra interpretării primei variabile, care pare a veni în contradicţie cu primul paragraf. Nivelul dezvoltării economice explică semnificativ şi pozitiv eficienţa sistemelor concurenţiale, însă îşi pierde din relevanţă pe măsură ce ţările au o experienţă mai mare de legiferare a concurenţei. Cu alte cuvinte, curba învăţării instituţionale primează pe termen lung în faţa PIB-ului pe locuitor. Aşa se poate explica poziţionarea eficienţei concurenţiale a României în urma multor ţări mai slab dezvoltate, cu excepţia Indonesiei (prima lege a concurenţei apare în 1999), Iordaniei (2000), Marocului (2000) sau Barbadosului (2003).
Intuitiv, pare rezonabilă concluzia că, cu cât nivelul perceput al corupţiei este mai mare, cu atât eficienţa implementării legislaţiei concurenţei este mai scăzută. Însă unele analize evidenţiază contrariul. Interpretarea celor două rezultate devine interesantă. Pe de o parte, grupurile de interese sunt cele care pot sprijini introducerea unei legislaţii concurenţiale. Pe de altă parte, implementarea sa efectivă poate fi împietată de alte grupuri de interese. O posibilă explicaţie constă, aşadar, în ideea că legislaţia concurenţei este subsumată intereselor specifice ale unor grupuri, politicieni sau întreprinderi, şi nu funcţionează ca un mecanism real de promovare a concurenţei pe o piaţă. Cert este că legislaţia concurenţei nu constituie un remediu împotriva corupţiei, aşa cum sugerează uneori literatura de specialitate, ci reforma juridică şi, în cazul nostru, buna funcţionare a Agenţiei Naţionale de Integritate. Riscul cel mai mare rămâne ca legislaţia concurenţei să fie captată de anumite grupuri de interese, în opoziţie cu principiul fundamental al apărării concurenţei şi nu al concurenţilor.
Bogdan Enache a comentat:
25 Septembrie 2007 la 22:09
Sunt putin nedumerit in privinta pozitiei tale.
Eu, desi nu pretind o expertiza in materie, nu am remarcat nicio schimbare dramatica in favoarea concurentei odata cu importul legislatiei europene in materie de antitrust, ba dimpotriva.
Exista, pe langa criticile public choice la adresa legislatiei antitrust pe care le mentionezi in finalul articolului (de altfel complet valide si verificate in cazul american de un istoric economic de stanga, Gabriel Kolko, cel care a incetatenit conceptul de “capitalism politic”) si o serie intreaga de obiectii care pun in discutie relevanta in plan real a modelelor concurententiale preconcepute (competitie perfecta, monopolistica etc) pe care institutiile de reglementare, o politie a pietei de fapt, le au in minte si incearca sa le impuna coercitiv - si asta chiar si dupa asa-numita “reovolutie” din domeniul legislatiei concurentei operata in anii ‘80 sub influenta curentului Law & economics de la Universitatea Chicago care a reusit, mai ales in SUA, sa elimine - sau macar sa reduca - viziunea cea mai simplista, strict structurala, bazata pe numarul de firme de pe piata asupra concurentei care domina pana atunci institutiile de reglementare.
In esenta, modelele concurentei de care se folosesc institutiile de reglementare pentru a judeca realitatea efectiva de pe piata au invariabil in centru o viziune statica a pietii care nu ia in calcul, prin urmare, eficienta dinamica, eterogenitatea si diversificarea produselor, economiile de scala de care beneficaza consumatorii ca urmare a integrarii verticale etc. O prima discutie buna pe acest subiect se gaseste, de exemplu, in Dominik Armentano - Antitrust : The Case for Repeal (PDF).
Ca urmare, din punct de vedere economic si liberal cred ca cea mai buna politica in domeniul concurentei este nicio politica in domeniul concurentei.
Andreea Vass a comentat:
26 Septembrie 2007 la 02:09
Am sa-ti raspund in ordinea ideilor expuse de tine, cu toate ca cea mai interesanta dintre ele - care merita cu adevarat comentata - este ultima remarca. Am sa incerc constant insa sa fac referire la ea.
De la bun inceput autoritatile responsabile de concurenta sunt patru: Consiliul Concurentei, Ministerul Finantelor, autoritatile de reglementare si Autoritatea pentru monitorizarea achizitiilor publice. Toate isi pun amprenta asupra perceptiei eficientei aplicarii politicii concurentiale.
1. Schimbarea este semnificativa. Tii minte ca prin ‘92, cu ocazia unei foamete exacerbate de televizoare color, faptul ca romanii aveau pe atunci propria lor productie a condus la un HG inacceptabil pt o structura mentala liberala: taxe la importul televizoarelor color cu telecomanda, pe considerentul ca cele romanesti vor fi astfel protejate (noi nu produceam si sistemul aferent pt telecomanda). Ineficienta acestui gen de protectie este notorie, dar acesta era nivelul de cunoastere si perceptie a pietei libere. Dl. Copos a gasit rapid solutia: a importat televizoarele Samsung, pe baza unui acord cu producatorii sa elimine telecomanda si sistemul wireless, si le-a vandut intr-un magazin alaturat celui cu produse romanesti. El a fost dublat de un alt acord pe piata interna, cu un service unde se puteau instala ulterior respectivele sisteme. Scandalul generat nu a fost insa dublat de nici o penalitate. DL. Copos a facut o avere semnificativa, iar productia interna nu a castigat nimic. Nu peste mult timp acest HG este, evident, eliminat. Mafia strazii de la inceputul anilor ‘90 urca peste zece ani la nivele superioare. Guvernul si ale statului intreprinderi devin principalii factori perturbatori ai concurentei loiale. In batalia corecta cu ei orice agent economic privat devenea un veritabil perdant. Capusarea a fost solutia pentru multi dintre ei. Aba dupa 15 ani de tranzitie se intrevad germenii performantei reale prin aburii practicilor anticoncurentiale. Toate stiute pana aici. Cred ca si modificarile aduse legii concurentiale, sub impulsul european, iti sunt cunoscute. Pe scurt:
- obligaţia de a obţine o exceptare individuală de la Consiliul Concurenţei
pentru anumite înţelegeri dintre firme a fost înlocuită cu autoevaluarea pe
care aceste firme şi-o efectuează ele însele, în funcţie de criteriile prevăzute în lege;
- modificări în formularea pragurilor care declanşează obligaţia de
notificare a unei operaţiuni de concentrare economică (fuziune sau achiziţie);
- eliminarea termenului fix în care trebuie notificată a operaţiune de concentrare;
- modificarea testului folosit în evaluarea concentrărilor economice.
Pentru alte detalii vezi, de ex, Gh. Oprescu (CRPE).
Relaxarea politicii concurentiale romanesti sub aceste forme inseamna favorizarea concurentei, nu cum spui tu “ba dimpotriva”.
Marea modificare pe care ne-o transmite insa jurisprudenta europeana in materie, dupa 1 ian. 2007, tine de capacitatea/competentele Consiliului Concurentei de a declara o legislatie nationala anticoncurentiala sau care favorizeaza practicile anticoncurentiale inaplicabila. Astfel, autoritatea naţională de concurenţă:
- Are obligaţia de neaplicare a legislatiei nationale;
- Nu poate sa aplice sanctiuni in privinta comportamentului anticoncurential trecut al intreprinderilor (care precede momentul declararii inaplicabilitatii legii), atunci cand acesta este cerut de legislatia nationala;
- Poate aplica sanctiuni intreprinderilor vizate in privinta comportamentului ulterior deciziei de neaplicare a legislatiei nationale, din momentul in care decizia a devenit definitiva in privinta lor;
- Poate aplica sanctiuni in privinţa intreprinderilor pentru comportamentul lor trecut atunci cand acesta a fost facilitat sau promovat de legislatia nationala, cu luarea in considerare a caracteristicilor cadrului legal.
Adica coresponsabilizeaza actorii privati cu cei publici. Pentru detalii vezi cazul fabricantilor de chibrituri din Italia (speta de la care a pornit acest principiu).
Faptul ca ai nostri inca dorm si nu au uzitat aceste competente e o alta discutie, care justifica pozitia noastra relativa deficitara.
La capitolul ajutor de stat modificarile sunt cu adevarat drastice. Aici, momentul integrarii a venit cu atuuri majore. Un singur exemplu: ajutorul de stat a scazut de la 2,56% din PIB in 2004, la 0,74% in 2005 (nu uita ca raportarea pt 2005 se face in 2007) si multe, multe altele (e.g. mutatii majore in alocari).
2. Argumentul numarului de firme existente pe piata nu mai este in voga de peste 100 de ani. Trei scoli fundamentale ale teoriei concurentiale marcheaza procesul sau de reglementare:
- Scoala neoclasica (Pareto cu a sa eficienta alocativa, Schumpeter cu a sa eficienta dinamica sub forta „vantului puternic si peren al distrugerii creatoare”) - sursele unei astfel de puteri pe piata de monopol sau oligopol tin de prezenţa externalitatilor, a barierelor la intrarea pe o piata sau a problemei „pasagerului clandestin”. Venugopal (2005), de ex, explică paradoxul “pasagerului clandestin” pe piaţa globala a medicamentelor. Adica pietele pot esua din perspectiva maximizarii eficientei din aceste cauze si justifica interventia legilor concurentei in regula laissez-faire-ului. Economistii ortodocsi admit fara rezerve ca, concurenta perfecta este aproape inexistenta in lumea reala si introduc conceptul de concurenta functionala inca de la Clark (1940). Ei urmeaza, asadar, teoria conform careia in situatia incapacitatii de a atinge o stare ideala, trebuie folosite mijloacele legale pentru a atinge starea optimala de rang doi, dacă se poate (vezi Lipsey si Lancaster, 1956).
- ordoliberalismul considera tendinta pietelor nereglementate de a elimina mecanismul propriu de concurenta. Ofertantii se unesc, formează cartele si se inteleg asupra preturilor, aspira la formarea de monopoluri si astfel pot sa dicteze piata. “Concurenţa destructiva” poate castiga predominanta fata de “concurenta performanta”. Problema pe care statul trebuie sa o rezolve ar fi, drept urmare, sa dezvolte un cadru legal care sa constea faptic din legi privind cartelul si concurenţa, transparenta pietei, sa sprijine accesul liber la piata si sa se ingrijeasca de stabilitatea nivelului pretului. Ideea sociala şi principiul performantei, acceptarea ordinelor si descentralizarea trebuie sa se reconcilieze unele cu celelalte. Scopul cel mai important al ordoliberalismului este o de-monopolizare. Functionarea deficitara a pietei este posibila, in gandirea ordoliberala, acolo unde s-a neglijat fondarea la timp a „Ordo“-ului potrivit - de exemplu, in cazul lipsei unei determinari a compensatiei pentru consumarea bunurilor comune, cum ar fi mediul, sau in cazul masurilor insuficiente impotriva formarii cartelului.
- in sfarsit, scoala de la Chicago. Un fervent critic al defectiunilor reglementarilor si deciziilor antitrust al Curtii Supreme a SUA din anii 1970 este Robert Bork, care reclama “paradoxurile antitrust” in renumita sa lucrare cu acelasi nume (1978, reeditata in 1993). El argumenta ca atat intentiile originale ale legislatiei antitrust, cat si eficienta economica, ar trebui sa reclame ca si scopuri doar bunastarea consumatorilor si protectia mai degraba a concurentei, decat a concurentilor. Adica, in timp ce interzicerea cartelurilor care fixeaza preturile si impart pietele, fuziunile generatoare de monopoluri sau comportamentul de pret pradalnic al firmelor dominante se justifica, dar chipurile practicile excluzioniste precum integrarile verticale si discriminarea de pret nu au afectat consumatorii si sunt permise. Paradoxul reglementarilor antitrust consta tocmai in efectul interventiei legale, dar artificiale, care a condus la cresterea preturilor prin protejarea concurentilor ineficienti in fata concurentei; cu alte cuvinte, efectul benefic al interventiilor a fost devansat de “raul” provocat pietei. Curtea Supremă a SUA si-a fundamentat multe decizii pe baza acestor abordari ale scolii de la Chicago, in perioada 1977 – 2007, legalizand astfel practici prohibite anterior. Un adept al unei politici antitrust mult mai agresive, prof Philip Areeda (Harvard Law School) a contestat in instanta preferinta non-interventionista a lui Bork, cu castig de cauza in unele situatii (ex. Brooke Group versus Williamson,1993). In fine, unul dintre formatorii de marca actuali cu privire la legislaţia antitrust este Richard Posner, judecător si profesor, cu lucrarile sale „Antitrust Law” (2001, ediţia a 2-a) si „Economic Analysis of Law” (2007, ediţia a 7-a).
3. Literatura de specialitate califica perspectiva politicii contemporane europene ca fiind mai apropiată de acceptiunea concurentei statice, in timp ce politica concurentiala a SUA este mai apropiata de concurenta ca proces. Americanii considera ca atunci cand intrarea sau iesirea dintr-un sector se pot face la costuri zero, pietele pot fi perfect concurentiale chiar si atunci cand o singura firma opereaza pe intreaga piata; eficienta alocativa si productiva pot fi perfect aliniate chiar si la nivele ridicate de concentrare a pietei astfel incat nici o rearanjare a activelor productive (prin interventiile specifice politicii concurentiale) nu ar putea sa creasca bunastarea economica totala.
4. Necesitatea formularii unei politici concurentiale se impune, in principal, ca urmare a neincrederii autoritatilor publice in efectele libertatii si corectitudinii actiunilor agentilor economici, cel putin pe termen scurt. Cu toate ca teoria economica sustine ca efectele nocive pe termen scurt se corecteaza pe termen lung in mod natural, conducand la eficienta, autoritatile intervin pentru a modifica pe termen scurt rezultatele ineficiente ale procesului concurential. Orice asa numit “esec al pietei” se corecteaza teoretic pe termen lung, in mod natural. Evident, autoritatile nu au timpul sa astepte o astfel de auto-ajustare. De multe ori, argumentul “esecului pietei” este folosit atunci cand rezultatul procesului de alocare a resurselor nu se face conform obiectivelor politicilor publice (care ele insele sunt incompatibile cu principiile pietei libere).
Pentru dezbateri concrete pe tema necesitatii unei politici a concurentei vezi cazul Chinei si Hong Kong care sunt exact acum pe punctul a introduce asftel de reglementari.
Apoi, vezi solicitarea expresa a presedintelui Frantei de a elimina clauza concurentiala din preambulul noului Tratat European. In defavoarea mentiunii “concurenta libera si nediscretionara“, Sarkozy a uzitat argumentul “politic” al umanizarii economiei libere europene in favoarea protejarii angajatilor (Financial Times, iunie 2007).
Am fost cam larga in comentarii, sper insa ca nu a fost inutil.
Bogdan Enache a comentat:
26 Septembrie 2007 la 06:09
Conced ca un anume progres introdus de legislatia europeana din domeniul concurentei ar putea fi faptul ca 1) monopoluri publice traditionale din domeniul serviciilor (telecom, posta, utilitati, cai ferate etc) sunt astazi puse in discutie, ba uneori chiar privatizate si ca 2) autoritatile autohtone de reglementare pot intr-adevar ataca cele mai aberante acte legislative sau decizii administrative anti-concurentiale si, se pare ca intr-o anumita masura, acest lucru pune o oarecare presiune asupra subventiilor oferite de stat, mai precis asupra modului in care sunt oferite acestea caci la drept vorbind sunt atatea exceptii in legislatia europeana, uneori pentru sectoare intregi, incat nu e nevoie sa ne facem iluzii cum ca UE ar fi zgarcita in materii de subventii sau vreun paradis laissez-faire (ca sa nu mai mentionam ca directiva Bolkstein privind liberalizarea serviciilor a fost mutilata in parlamentul european).
In orice caz, Consilul Concurentei, care as vrea sa se remarce cat mai putin prin interventiile sale in sectorul privat, a tinut capul de afis dupa inrarea in UE doar cu un proces pierdut cu Carpatcement (cu daune achitate din bani publici evident) dupa ce amendase compania in cauza si inca alte doua pe motiv ca crease un cartel pe piata cimentului din Romania…Nu suna prea incurajator.
Ce spui despre perioada imediat dupa ‘90 nu cred ca tine de politica concurentiala, in sensul limitat folosit in mod standard (adica “competition law”), ci de parametrii de ansamblu al mediului economic autohton, o perioada in care sectorul public era imens, proprietatea privata nesigura din punct de vedere legal si, atat formal cat si informal, libertatea economica suferea de pe urma a numeroase bariere care nu erau decat o consecinta a unei liberalizari timide si problematice dupa caderea economiei planificate.
Avem, cred, o viziunea foarte diferita asupra ce inseamna concurenta. In primul rand nu stiu cum sa interpretezi referirile tale constante la concurenta corecta sau loiala si mi-e teama ca cauti mirajul pretului just din scolastica timpurie. Sunt motive teoretice solide care neaga posibilitatea ca pe o piata libera (in care intrarea si iesirea sunt libere si nicio companie nu este favorizata prin reglementari sau subventii) sa apara carteluri sau ca puterea - provizorie - de monopol sa se exercite vreodata intr-un mod apocaliptic. Vad piata - atat timp cat nu exista interventii politice - ca un sistem social aflat sub suveranitatea consumatorului si prin urmare structura sau numarul producatorilor patronati de consumatori este irelevanta pentru a masura eficienta sau bunastarea acestora : o pita libera cu un singur producator de televizoare nu este, din acest punct de vedere, mai competitiva decat o piata libera cu 10 producatori de televizoare deoarece insasi faptul ca exista doar un singur producator pe o piata deschisa competitiei arata ca el este de fapt din punctul de vedere al consumatorilor, cel mai eficient.
Sunt de-acord cu descrierea “ordoliberalismului” si a Scolii de la Chicago, insa nu sunt de-acord cu descrierea facuta “scolii neoclasice” care e de fapt o siteza intre contributiile tehnice ale lui Walrass, Pareto si ideile lui Keynes si a discipolilor sai. Iar legislatia competitiei, pana in anii ‘80, a fost complet dominata de ideile keynsiene si temerile aferente legate de monopol, concetrare a pietei etc Argumentele de tipul “pasagerul clandestin” sau “anti-tragedia comunelor” sunt recente si provin din scoala public choice. Abordarea standard in materie de concurenta inainte de “revolutia” law &economics de la Chicago consta in interventii masive calibrate sa reproduca cat mai fidel in realitate modelul competitiei perfecte (si prin urmare o alocare Pareto eficienta), atomicitatea pietii fiind in acest context un criteriu fundamental pentru evaluarea competitiei, o mai mare integrare orizontala sau verticala pe piata fiind asociata cu o crestere a puterii de monopol a firmelor si o devierea de la criteriul Pareto provocand imediat cereri de dezinvestire din partea institutiilor de reglementare. Nu stiu care este teoria concurentei functionale a lui Clark, insa din descrierea ta banuiesc ca este vorba de o relaxare a conditiilor optimalitatii Pareto (care de altfel sta, in penumbra, la baza intregului demers) in schimbul criteriului de eficienta Kaldor-Hiks (sau vreun alt criteriu alocativ), mentionat de tine sub titlul de stare de optimalitate de rang doi.
De-acord in privinta caracterului politic/ideologic al deselor prezumtii de “market failure” si in privinta lui Sarkozy etc
Andreea Vass a comentat:
26 Septembrie 2007 la 10:09
Viziunile noastre asupra concurentei nu par a fi neaparat diferite. Mai degraba eu diger si ma raportez atat la definirea sa stricta, ingusta, cat si la acceptiunea sa larga. Cand discut insa despre perceptiile eficientei concurentei, care stau la baza comparatiilor internationale, nu recomand sa ne delimitam de definirea sa in sens larg. Ba mai mult, ele interactioneaza semnificativ cu politica comerciala si gradul sau de restrictivitate, cu nivelul perceput al coruptiei, cu barierele administrative in general.
Apoi, hai sa o spunem mai clar: pozitia dominanta nu este incriminabila prin simpla ei existenta, ci doar abuzul de pozitie dominanta. La acest argument este asociata aproape intotdeauna dovada efectelor negative asupra bunastarii sau/si a concurentei. Nu se mai judeca pe principiul regulii per se (exclusiv juridic), ci mai ales pe principiul ratiunii/argumentarii (a analizei conditiilor si ratiunii economice a fiecarui caz in parte). Prezenta monopolului sau a actorilor putini pe piata este, asadar, cvasi-acceptata, fara a face referire aici la exceptii. UE este la acest ultim capitol o insula de ingeniozitate. Cursa liberalizarii pietelor amintite de tine, plus cea energetica, a serviciilor profesionale etc. se desfasoara cu frana de mana trasa.
Conciliul Concurentei da, intr-adevar, si rateuri. Le cunosc. Dar duc dicutia ceva mai departe. Ei sunt ingraditi de: a. lipsa mecanismului de activare a principiului amicus curiae (care le-ar permite sa intervina din proprie initiativa cu probe in procese juridice, cu argumente economice suplimentare, necesare rezolvarii corecte a litigiilor fie ele public-private sau private-private) - cultura concurentiala a judecatorilor romani este deficitara si opteaza mult prea rar la solicitari de acest fel, iar buna intentie nu o pot inca inghiti; b. lipsa mecanismelor de gestiune a preturilor excesive (vezi cazul pietei de retail in Romania), prezente chiar pe o piata cu atomicitate ridicata - unde proba intelegerii anticoncurentile tacite sau exprese este greu sau chiar imposibil de fundamentat, uneori chiar inexistenta; c. lipsa instrumentelor de coercitie pentru a obtine informatii de la autoritatile publice (vezi cazul investigatiei pietei insulinei lansata in 2005 si neincheiata datorita lipsei transparentei Ministerului Sanatatii de a furniza datele aferente gestiunii programului national de sanatate si a licitatiilor respective). Nu abordez deloc aici problema curbei invatarii in gestiunea investigatiilor operate de cons. conc. Acest avans este vizibil. Ca nu vom mai vedea cazuri a la Holcim, care i-a ingenuncheat, atat juridic, cat si prin neconformare, nu ne garanteaza nimeni
Andreea Vass a comentat:
26 Septembrie 2007 la 12:09
Corectie somnambulica:
autoritatile responsabile de concurenta sunt cinci, nu patru. am omis protectia consumatorilor, chiar asa adormit cum e.
Bogdan Tatavura a comentat:
26 Septembrie 2007 la 12:09
“Conciliul Concurentei da, intr-adevar, si rateuri.”
Mie mi se pare ca da intoteauna rateuri. Acest consiliu este o institutie a statului si se subordoneaza vointei politicienilor indiferent ca ne place sau nu.
Din exemplele pe care dumneavoastra le-ati oferit, eu nu reusesc decit sa-mi intaresc credinta ca exista doar doua cauze ale monopolului pur: statul sau un avantaj comparativ (tehnologic in majoritatea covirsitoare a situatiilor). Or, esecul pietei este evident cind statul intervine pe o piata, iar situatia avantajului tehnologic este temporara, pina in momentul in care o alta companie ofera un produs similar.”Abuzul de pozitie dominanta” care se refera, probabil, la un pret superior, este perfect justificat in cea de-a doua situatie, profitul (presupus suplimentar) reprezentind motivatia pentru care acel agent economic a investit in cercetarea si dezvoltarea noului produs extrem de util clientilor sai.
O forma particulara care nu intra in clasificarea pe care eu am realizat-o anterior este cartelizarea. Orice astfel de intelegere intre furnizorii sau clientii de pe o piata nu poate fi decit conjuncturala, supravietuirea acesteia putindu-se realiza exclusiv prin intermediul legislatiei (bariere); altfel, produsele de substitutie , noii intreprinzatori motivati de pretul crescut sau chiar “tradatorii”, sint elementele pietei libere care distrug cartelurile.
In final, corporatiile pot fi acuzate ca au o pozitie dominanta (dar nu de monopol pur). Noile intreprinderi nu reusesc sa se dezvolte si nu ajung la nivelul unei companii mari, fiind cumparate de acestea, din cauza impozitarii care nu le permite sa acumuleze capital, comparativ cu marile corporatii care deja au acumulat capital. Aceasta nu este o forma de cartelizare?
Daca adaugam si ajutorul de stat, orice comparatie a eficientei concurentei(a pietei) este ,de fapt, o comparatie intre esecurile mai mari sau mai mici ale interventiei statelor in economie, iar o institutie precum Consiliul concurentei nu este doar inutila, ci este si un instrument primejdios al perturbarii competitiei, aceasta institutie de stat “pedepsind” efectele la originea carora se afla statul.