În urmă cu cîteva săptămîni a apărut în mass-media o ştire uimitoare din Braşov: muncitorii de la Tractorul S.A. au încercat să îi împiedice pe salariaţii de la Dacia să îşi reia lucrul. La început mi s-a părut foarte ciudat acest comportament lipsit de „solidaritate socială” al unor muncitori care încearcă să încalce dreptul la muncă al altor salariaţi.
Dar, treptat, mi-am amintit că nu este un caz singular, că nu este prima dată cînd un grup de salariaţi încearcă să îi împiedice pe alţi oameni să lucreze, de multe ori fiind chiar colegi în aceeaşi întreprindere, acuzîndu-i că sînt „spărgători de grevă”, „slugi”, ”trădători”, ş.a.m.d, utilizînd uneori violenţa fizică, deşi există suficiente norme în legislaţia muncii care reglementează conflictele de muncă.
Principala sursă de reglementări în acest domeniu este Consiliul Economic şi Social, înfiinţat „pentru asigurarea climatului de stabilitate şi pace socială”. La începutul fiecărui an, reprezentanţii sindicatelor şi patronatelor anunţă în declaraţii publice „compromisul atins după negocieri dure şi îndelungate”, care se materializează într-un contract colectiv de muncă la nivel naţional, de ramură, sau la nivelul întreprinderii.
Un bun exemplu al acestei imagini oferite publicului este articolul „Salariul minim pe economie încaieră sindicatele cu patronatele”, în care autorul ne comunică sigur pe el că “discuţiile şi negocierile mai mult sau mai puţin discrete pe marginea salariului minim pe economie în 2008 sunt mai aprinse ca oricând”. În articol nu există niciun exemplu care să indice “încăierarea”, ci declaraţiile politicoase ale domnilor Cezar Corâci şi Bogdan Hossu care, mai degrabă, confirmă că “procesul de negociere poate fi desemnat şi ca un ritual, mediatizat corespunzător”.
Fiecare salariat, indiferent dacă este membru de sindicat, va răspunde la orice întrebare referitoare la organizaţia care îi protejează interesele şi drepturile sale că sindicatele sînt cele care se luptă din răsputeri pentru a obţine aceste drepturi de la patroni („reprezentanţii răului necesar”).
Identic, orice întreprinzător consideră că patronatele sint asociaţii conduse de specialişti ce încearcă să echilibreze piaţa muncii, dar se lovesc de “obtuzitatea” sindicatelor care nu reuşesc sau nu doresc sa înţeleagă legile economiei de piaţă.
Categoric, percepţia oamenilor asupra relaţiei dintre patronate şi sindicate este aceea a unor negociatori duri, inflexibili, cu interese antagonice, care discută mult, pătimaş, uneori cu schimburi tăioase de replici, temperaţi de un arbitru calm, obiectiv, autoritar, statul.
Nu ştiu dacă acei lideri sindicali sau patronali au într-adevăr calităţi de negociatori, însă aceasta nu are nicio importanţă, pentru că “măcinarea nervilor” în negocierile tripartite are loc cînd se întîlnesc împreună la petreceri, vînători, vacanţe în ţările exotice, la căsătoriile şi botezurile copiilor. Astfel de informaţii apar des în presă şi aparent sînt irelevante pentru că orice om este liber să îşi aleagă partenerii şi locurile în care îşi petrece timpul liber. Devin, însă, relevante în momentul în care descoperim şi relaţiile economice care îi unesc pe aceşti indivizi.
Sînt liderii sindicali săraci, cinstiţi şi apără interesele “clasei muncitoare”? Există nenumărate exemple de lideri sindicali foarte bogaţi, acţionari la diferite societăţi comerciale, patroni de trusturi media, sau exemple de lideri sindicali care au devenit miniştri ori secretari de stat (şi apoi miliardari).
Este foarte interesantă situaţia în care sindicatele sau doar liderii sindicali, ca persoane fizice, sînt acţionari importanţi în cadrul companiilor cu care “negociază dur”. Practic, la aceste întrevederi liderii sindicali se întîlnesc cu salariaţii lor, reprezentanţii patronatelor.
Politicienii, liderii sindicali şi cei patronali sînt în realitate acelaşi grup, aceeaşi familie, care prin aşa-zisa “negociere tripartită stat-sindicate-patronate” încearcă să legitimeze cartelizarea pieţei muncii şi să îşi păstreze poziţiile privilegiate.
Un cartel nu ar putea să reziste presiunilor pieţei dacă nu ar reuşi să atragă de partea sa forţa coercitivă a statului. Noile reguli de pe piaţa muncii nu mai sînt legiferate de Parlament, ci printr-un Contract Colectiv de Muncă Unic la Nivel Naţional, ale cărei clauze sînt stabilite de reprezentanţii a aproximativ 15% dintre angajatori şi 40% dintre salariaţi, regulile acelui contract fiind impuse, prin intermediul instituţiilor statului, inclusiv terţilor (tuturor salariaţilor şi angajatorilor, în absenţa consimţămîntului acestora).
Dar aceste reguli care se aplică tuturor, prin încălcarea principiului libertaţii contractuale, sînt create de un grup restrîns care, bineînţeles, îşi urmareşte propriul scop, adică creşterea veniturilor propriilor membri şi, în special, a liderilor. Aceasta poate fi realizată într-un singur mod, prin eliminarea de pe piaţă a unor salariaţi şi respectiv, întreprinzători. Este o chestiune simplă de cerere şi ofertă; de exemplu, cu cît sînt mai puţini zidari cu atît salariul lor creşte, cu cît sînt mai puţine firme de construcţii cu atît preţul locuinţelor creşte.
Principalii inamici ai cartelurilor sindicale nu sînt patronatele, cu care colaborează foarte bine şi cu care se confundă uneori. Adevăraţii inamici sînt salariaţii care nu au aderat la un sindicat, care îi concurează închiriindu-şi forţa de muncă la un nivel care permite firmelor cu care conlucrează să aibă mai mulţi clienţi, membrii de sindicat văzându-şi astfel locurile de muncă ameninţate.
Patronatele, de asemenea, încearcă să îşi înlăture competitorii, societăţile comerciale mici dar dinamice care ameninţă poziţiile dominante ale marilor companii asociate în acele patronate, impunînd bariere prin intermediul autorităţii statale.
Astfel, “dialogul social tripartit” se transformă într-un monolog al unui grup care modifică piaţa muncii dintr-una concurenţială, în care fiecare salariat îşi poate găsi cel mai potrivit loc de muncă, iar fiecare angajator cei mai productivi salariaţi, într-o piaţă care tinde către un oligopol bilateral, în care un grup privilegiat stabileşte arbitrar veniturile si calitatea vieţii fiecărui om şi care încearcă, bineînţeles, să îşi maximizeze propriile beneficii, prin eliminarea concurenţei.
Dreptul de asociere, inclusiv în organizaţii sindicale sau patronale, este o condiţie a libertăţii şi nu permite nimănui încălcarea libertăţilor altor oameni, dar, în prezent, cu sprijinul aparatului birocratic, acesta este rezultatul.
Categoric, în acele sindicate şi patronate există, la nivelurile inferioare, şi oameni oneşti care cred cu adevărat în această poveste. Îi compătimesc, pentru că, aşa cum se întîmplă în toate organizaţiile colectiviste şi populiste, nu sînt decît instrumente ale unui grup de persoane unit prin preocupări comune şi care îşi apără reciproc interesele meschine.
În concluzie, inamicii sindicatelor sînt competitorii lor, salariaţii nesindicalizaţi care le pun în pericol, prin concurenţă loiala, poziţiile privilegiate. Soluţia adoptată de aceste carteluri sindicale este să îi elimine de pe piaţa muncii, iar cînd nu reuşesc, încearcă să obţină o parte din veniturile lor prin impunerea unor biruri (pretextînd că le apară drepturile), pe care oamenii nesindicalizaţi sînt obligaţi să le platească prin intermediul angajatorilor. Normele care reprezintă “drepturi” pentru salariaţii care vor siguranţa locului de muncă sînt, de fapt, bariere pentru şomeri şi pentru salariaţii care vor să îşi schimbe locul de muncă.
Patronatele acţionează asemănător, impun reguli care îi avantajează pe membrii lor, în detrimentul celorlalţi întreprinzători, obligîndu-i să iasă de pe piaţă prin faliment forţat. Înfiinţarea acestor asociaţii patronale a avut o motivaţie clară: fondatorii, apropiaţi ai politicienilor, au obţinut fonduri nerambursabile, credite preferenţiale, scutiri fiscale pentru a-şi putea procura utilaje, tehnologii noi, şi în scurt timp au propus legiuitorului să introducă norme prin care acele tehnologii au devenit obligatorii pentru toţi producătorii din acea ramură.
Echilibrul pieţei realizat prin cerere şi ofertă este distrus, alocarea resurselor nu se mai realizează după criterii etice, de competenţă, cartelizarea reflectîndu-se asupra existenţei oamenilor de rînd prin reducerea calităţii şi diversităţii produselor şi prin creşterea preţurilor şi a ratei şomajului şi a sărăciei.
Scopul existenţei sindicatelor şi a patronatelor este unul pur economic, nicidecum unul social; protejarea privilegiilor împotriva competitorilor, împotriva noilor întreprinzători şi a salariaţilor tineri a reprezentat dintotdeauna motivaţia existenţei breslelor, sindicatelor şi a asociaţiilor profesionale.
Sistemul „dialogului tripartit” nu este o invenţie a democraţiei europene. Deşi originile apar încă din antichitate, forma actuală a fost consacrată de regimul fascist condus de Benito Mussolini. În anul 1927, Charta Muncii a instituit statul corporatist, impunînd 22 de corporaţii corespunzatoare ramurilor economice, formate din reprezentanţi ai patronatului şi ai muncitorilor, lor alaturîndu-li-se reprezentanţi ai guvernului, corporaţii reunite la nivel naţional într-un Consiliu al corporaţiilor.
Încă de atunci, efectul contractelor colective impuse a fost reducerea salariilor reale, dar experienţa fascistă nu i-a împiedicat pe politicienii europeni să preia acest model.