“In tarile mari, educatia publica va fi intotdeauna mediocra, din acelasi motiv pentru care in bucatariile mari mancarea e de obicei proasta.” — Friedrich Nietzsche

Imi voi permite cateva remarci scurte referitoare la subiectul articolului Andreei Vass, Aritmetica puterii cunoaşterii, publicat de Liberalism.ro in data de 29 septembrie. Din punctul meu de vedere, articolul atinge o serie de probleme importante, insa esueaza in aceea ca nu clarifica cauzele situatiei semnalate, ramanand la nivelul unui inventar de statistici neinterpretate si a unei pledoarii ambigue in favoarea unor politici (de orientare “europeana”).

In primul rand, se simte nevoia unei delimitari. Exista un grup de oameni, tinerii profesionisti din centrele urbane mari, care se educa la standarde internationale, in principal prin certificari profesionale private cu recunoastere internationala, eventual si prin studii concentrate, aplicate, de M.B.A. “in afara” sau la distanta. Mai mult, in cazul lor, beneficiile unei educatii la standarde “vestice” se materializeaza, in mare, in salarii tot la standarde “vestice”.

Imi propun sa sugerez ca diferenta dintre acest grup—prosper in ciuda, nu datorita “politicilor”—si populatia larga, care nu-si fructifica capacitatea intelectuala, este una ce tine strict de “meniul” de costuri si beneficii la care se pot raporta. Mai precis, pentru unii o investitie in educatie “merita”, iar pentru altii nu, din motive ce sunt in afara controlului lor direct.

Pentru romani, nu numai ca educatia are costuri mai mari, fiind si de calitate mai scazuta, insa si a traduce acea investitie in educatie intr-o crestere de venit care sa justifice efortul se dovedeste a fi excesiv de dificil, poate chiar imposibil.

O prima tentatie, care cred ca trebuie ignorata, este de a discuta despre alinierea beneficiilor private ale educatiei cu cele sociale. Mai precis, ideea conform careia educatia are un “efect extern”, o influenta pozitiva asupra societatii in mare, dincolo de cresterea de venit la nivelul individului educat. Vreau sa evit aceasta problema pentru ca nu aceasta este cauza ineficientei endemice din Romania. Cu putina perspectiva am recunoaste ca pana si ineficienta unei piete strict competitive ar fi clar preferabile situatiei actuale.

Miza e alta. Trebuie explicat de ce povara unei educatii superioare este mare pentru majoritatea romanilor si de ce influenta educatiei asupra venitului nu este destul de mare pentru a compensa acest sacrificiu, caz in care, pe buna dreptate, adolescentului i se pare ca intrarea directa in piata muncii este mult mai atractiva.

In Romania diplomele joaca un rol de semnalizare, aproape strict ritualic, in loc sa joace rolul de garantii ale capacitatii productive. Asta explice de ce oameni cu aceeasi educatie formala au venituri foarte variate. Influenta educatiei asupra venitului este minima si indirecta. Diploma certifica capacitatea individului de a se expune in repetate randuri la inutilitatile plictisitoare care-i sunt servite mecanic de scoala. Diploma certifica obedienta si capacitatea de a “juca jocul”, nu productivitate.

Mai mult, asa cum “nimeni nu a fost dat afara pentru ca a cumparat IBM”, nimeni nu a fost dat afara pentru ca a preferat un absolvent ASE unui absolvent de liceu, desi cel din urma ar fi fost alegerea potrivita. Managementul de nivel intermediar nu are mereu motive sa-si asume riscuri, si atunci angajeaza dupa reguli conventionale. Situatia este, evident, mult mai rea in sectorul public.

Atat timp cat nu renuntam la viziunea romantica si usor stupida conform careia vocatia educatiei trebuie sa fie imbunatatirea abstracta a individului, transformarea taranului intr-un mic savant multilateral dezvoltat si intelept moral, vom avea in continuare generatii nevoite sa spuna ca, desi la munca nu fac nimic legat de ceea ce au studiat in Automatica, macar programa de studii le-a “deschis mintea”. (E adevarat, sistemele de ecuatii diferentiale au acest efect, insa cat platim pentru aceasta “deschidere a minţii”? Poate mult prea mult.)

Generatiile viitoare vor da in continuare la Automatica, vor semnaliza ce au de semnalizat si vor ajunge, cu putin noroc, in managamentul intermediar, unde cunostintele de programare in Assembler ii vor ajuta sa desluseasca tainele Excel-ului.
Si atunci… cum scapam din aceasta masinarie infernala in care unii se duc la scoala ca sa pretinda ca sunt productivi, altii ii angajeaza ca sa pretinda ca au angajat oameni productivi, iar statul poate pretinde ca banii publici dati pe educatie au fost cheltuiti productiv?

Motivul pentru care am ales titlul “Aritmetica puterii simpliciter”, ca raspuns la “Aritmetica puterii cunoasterii”, este acela ca Romania nu are o problema cu cunoasterea, ci una care tine strict de puterea politica.

Fie ca ne place s-o recunoastem, fie ca nu, avem o educatie in mare nationalizata. In loc sa tratam asta cu aceeasi suspiciune cu care am privi orice forma de nationalizare, intretinem fantezii roz despre “anii de studentie” si despre cata matematica am invatat noi in scoala, desi am ajuns sa lucram doar cu Powerpoint (in paranteza fie spus, ca ironia sa fie sublima, nici cursurile de “birotica” nu reusesc sa educe studentii in ale Office-ului).

Educatia nationalizata, birocratizata, centralizata, creeaza probleme “principal-agent” suprapuse (situatia in care un angajat deviaza de la fisa postului sau in beneficiu personal), astfel incat e posibil sa predam fara sa educam, sa trecem prin scoala fara sa fi invatat, sa taxam si sa pretindem ca este pentru o cauza buna.

Si atunci, daca este sa vorbim despre “politici”, ce este recomandabil? Imi este teama ca raspunsul este dat de aceleasi marote liberale prafuite…

• Nu avem nevoie de fonduri si taxe suplimentare, sau de alte forme de constrangere “pentru binele nostru”. Este suficient, cred, sa ne folosim de banii pe care acum ii aruncam pe fereastra; nu de o alta “reforma”, ci de o schimbare profunda, structurala, de forma de proprietate. Ceea ce nu poate insemna decat…

• Privatizarea integrala a infrastructurii educationale, dublata de finantarea educatiei categoriilor defavorizate cu subventii, sub forma de vouchere, care sa asigure macar o minima educatie, in sectorul privat. — Astfel s-ar stimula libertatea de alegere, discernamantul si interesul parintilor; fara a mai vorbi de eliminarea Hidrei birocratice, astfel incat sa nu mai duca toate drumurile “la Minister”.

• Un climat fiscal stabil, caracterizat de transparenta si predicitiblitate. Deficite bugetare mici, in limitele progonozate. Aceste cateva trasaturi de sanatate macroeconomica nu numai ca faciliteaza investitiile in capital uman, dar si investitiile in general.

Avem motive teoretice sa credem ca volatilitatea excesiva si incertitudinea asociata cu politicile publice discretionare reduc activitatea economica. Nimic nu e mai demotivant decat sa depui acel efort suplimentar, sa stai acele 2 ore peste program, sa faci si acel M.B.A., doar ca sa vezi ulterior ca acel spor de venit iti este “mancat” de o crestere de inflatie neprevazuta sau de o noua taxa neasteptata.

In ciuda aparentelor, nu avem nevoie de alte “politici” sau de alti bani aruncati in bugetul catacombic al educatiei nationalizate. Putem propune o lege prin care intreaga populatie adulta a Romaniei sa fie obligata sa se inscrie la cursuri de formare continua. Am sparge topurile UE! Ce ar rezolva asta? Am putea impune 12 clase obligatorii, 16, de ce nu 20?

Valoarea imediata a educatiei, dincolo de viziuni progresiste, este data de productivitate, de cresterea in venitul real. Ar trebui sa ne educam pentru ca stim ca asta ne face mai bogati, ne imbunatateste viata. Nu pentru ca “asa trebuie”, nu pentru ca am fost invatati sa vedem matematica avansata, facuta in facultate, ca pe un ideal filosofic. Nu din civism abstract.

Atat timp cat educatia va continua sa fie victima colaterala a jocurilor politice de moment si a retoricii lipsite de continut, atat timp cat scolile nu vor avea un interes in cariera ulterioara a elevilor lor, atat timp cu cat ne vom imbata cu apa rece a rezultatelor la olimpiade, a vorbi despre o “societate a cunoasterii” este ironic si dureros.

Cand educatia va fi pusa sub semnul libertatii de alegere, al productivitatii si al stabilitatii, cunoasterea va veni de la sine, pentru ca este profitabila. Nu bagheta magica a presedintiei sau a guvernului poate transforma valea Prahovei in Silicon Valley. Silicon Valley nu e “de stat”. Un asemenea lucru se poate intampla doar daca descatusam fortele fundamentale ale initiativei private si ale liberei asocieri.