Nu de puţine ori ne-a fost dat să asistăm la o serie de manifestări emoţionale în favoarea sau împotriva proprietăţii private. Concetăţeni de-ai noştri, grupaţi sub numele de politicieni, parcurg - precum nişte actori pricepuţi - toate stările afective atunci când vorbesc despre proprietatea privată. De la cristalinul lacrimilor care li se strâng în colţul ochilor atunci când se pronunţă în favoarea restituirii proprietăţilor confiscate abuziv în timpul regimului comunist, până la încleştarea din glas atunci când înfierează „capitalismul sălbatic” de sorginte balcanică, politicienii români fac dovada deţinerii unor abilităţi demagogice care le-ar stârni invidia chiar şi celor mai savuroase personaje ale lui Caragiale. În viziunea îngustă şi duplicitară a politicianului, economia de piaţă poate exista în absenţa dreptului de proprietate şi a acumulării de capital care însoţeşte schimburile voluntare ale drepturilor de proprietate. Unii încă mai susţin că „piaţa” a existat şi în socialism doar pentru că Piaţa Drumul Taberei, spre exemplu, există de mai bine de 20 de ani. Motiv suficient pentru a cataloga drept „sălbatică” dorinţa indivizilor de a-şi recăpăta proprietăţile, trimiţând în derizoriu dreptul de proprietate, instituţia esenţială a economiei de piaţă.
În această categorie, a acţiunilor demagogico-populiste, intră adoptarea legii privind înfiinţarea Fondului Proprietatea. Această lege îşi propune restituirea sub formă de acţiuni a valorii proprietăţilor confiscate abuziv după instalarea regimului comunist în România. Este vorba despre acele proprietăţi care nu mai pot fi restituite în natură din cauză că, în prezent, sunt folosite într-un cu totul alt scop decât cel iniţial sau sunt utilizate de către organizaţiile statului român, principalul beneficiar al confiscării acestor proprietăţi.
Din punctul de vedere al intenţiilor declarate, aparent, nu poate fi contestat caracterul reparatoriu în plan moral şi material pe care iniţiatorii legii îl propun. Ba, mai mult decât atât, în planul iniţiativelor concrete privind retrocedările de orice fel, legea ar putea fi considerată o măsură de pionierat de vreme ce, până în urmă cu câţiva ani, proprietatea privată era privită ca un moft de către autorităţi iar garantarea, restituirea şi protejarea acesteia erau tratate ca atare.
Toate acestea nu sunt decât iluzii care însoţesc orice demagogie. Valoarea despăgubirilor este una pur arbitrară, nestabilită de piaţă. Din acest motiv este posibil ca unii dintre foştii proprietari să fie dezavantajaţi, încasând o valoarea mai mică decât cea a pieţei, după cum alţii ar putea primi sub formă de acţiuni mai mult decât valoarea reală, de piaţă, a proprietăţii revendicate. Mai mult, dezbaterile pe această temă au condus la o serie de concluzii pesimiste din partea specialiştilor. Nu se poate spune că aceştia nu ar avea dreptate. Disfuncţionalităţile existente în plan legislativ nu lipsesc nici în cazul acestei legi, iar măsurile contradictorii conturează caracterul demagogic al intenţiilor politicienilor atunci când vine vorba despre „problema spinoasă” a proprietăţii private. Aş vrea să remarc faptul că orientarea excesivă a atenţiei asupra aspectelor care ţin de posibila funcţionare sau nu a acestei legi este susceptibilă a produce pierderea din vedere a unui argument mult mai solid împotriva acestei iniţiative şi a altora similare: asemenea legi nu realizează repunerea în drepturi a foştilor proprietari, ci doar o despăgubire discutabilă, dacă nu chiar injustă a lor. Legea privind înfiinţarea Fondului Proprietatea nu îşi propune restituirea proprietăţilor ca atare, pentru a permite astfel revigorarea ideii de drept de proprietate, ci doar urmăreşte să îi despăgubească pe foştii proprietari utilizând, în acest sens, mijloace vecine cu înşelătoria.
Astfel, potrivit legii, toţi foştii proprietari de imobile naţionalizate urmează să primească despăgubiri sub formă de acţiuni la fondul menţionat mai sus. Cu alte cuvinte, foştii proprietari ale căror proprietăţi au fost naţionalizate vor primi în schimbul unor bunuri cu o întrebuinţare certă, pe care autorităţile statului le-au folosit şi le mai folosesc încă, direct sau indirect, acţiuni pe care mulţi dintre ei nici măcar nu ştiu cum să le utilizeze.
Prin comparaţie, am putea să ne imaginăm că plata despăgubirilor ar fi făcută în bonuri de masă. Când există o lege care să te oblige la acceptarea unei asemenea tranzacţii nici nu este foarte greu de imaginat un astfel de exemplu, doar că, în realitate, este greu de crezut că un proprietar ar fi de acord să îşi înstrăineze terenul sau locuinţa pentru a primi în schimb bonuri de masă. Motivul este uşor de imaginat: proprietatea cedată poate fi uşor valorificată de către cumpărător, pe când bonurile de masă au o utilizare limitată. Probabil că vânzătorul nu s-ar lăsa atât de uşor înşelat. Dar în cazul Fondului Proprietatea există o lege care reglementează o asemenea tranzacţie, în care contraprestaţia este vădit în defavoarea păgubitului care nici măcar nu are posibilitatea de a alege modalitatea despăgubirii.
Mai mult decât atât, eventuala vânzare a acţiunilor, pentru a fi transformate în bani, nu poate fi realizată decât în anumite condiţii incerte. Din acest motiv, speculanţii ar fi dispuşi să cumpere acţiunile (pe piaţa neagră întrucât fondul nu este încă funcţional), oferind în schimb o valoare, în monedă, mult mai mică în comparaţie cu valoarea despăgubirii reprezentată de numărul de acţiuni. Aceasta înseamnă că, de fapt, despăgubirile nu există, sau în cel mai bun caz sunt mult mai mici decât cele hotărâte de lege. Înşelătoria este evidentă, iar efectul nociv asupra a ceea ce ar trebui să însemne refacerea proprietăţilor confiscate abuziv poate fi uşor sesizat: nu numai că persoanele păgubite nu îşi vor recupera proprietăţile dar vor constata că, urmare a acestei legi, le-au „cedat” legal statului acceptând în schimb „blana ursului din pădure”.
Iată motivele relevante pentru care consider că asemenea iniţiative legislative nu constituie altceva decât un surogat în planul soluţiilor menite să restaureze domnia proprietăţii private ca o condiţie esenţială a existenţei şi funcţionării oricărei economii de piaţă. Ba mai mult, la umbra unor trâmbiţate reparaţii morale şi materiale realizate în favoarea foştilor proprietari, se distruge de fapt proprietatea privată, refuzându-li-se proprietarilor de drept posibilitatea de a reintra în posesia bunurilor confiscate, de a le utiliza conform intereselor proprii.
În felul acesta, problema proprietăţii nu este altceva decât un simplu pion în jocul murdar pe care îl practică politicienii atunci când vine vorba de obţinerea capitalului electoral. Acest pion este sacrificat uşor atunci când politicianul X sau Y are nevoie de sprijinul chiriaşilor evacuaţi din imobilele revendicate de foştii proprietari. Lacrimile nu mai contenesc a curge pe obrajii politicienilor „impresionaţi” de drama acestor oameni. Aceiaşi politicieni care au adoptat măsuri aparent favorabile foştilor proprietari sunt cei care îi înfierează acum pentru lăcomia cu care „acumulează capital” pe spatele sărmanilor chiriaşi. Este timpul ca ei, apărătorii intereselor alegătorilor, aşa cum se autointitulează, să promoveze măsuri pentru a-i apăra pe chiriaşi. Aşa se conturează demagogia. Politicienii respectivi, demagogi de profesie, susţin apoi, de preferat într-o declaraţie publică, faptul că au rezolvat problema chiriaşilor alungaţi din casele lor (sîc!) de către „capitaliştii îmbuibaţi”. Dar oare chiar aşa stau lucrurile? Nici pe departe. Soluţiile găsite sunt realizabile doar pe seama banilor publici, adică pe baza sumelor prelevate coercitiv inclusiv de la „capitaliştii îmbuibaţi” care, prin taxele pe care le plătesc, fac posibile asemenea demagogii.
Niciun politician nu a găsit vreo soluţie în acest sens care să implice banii proprii. Demagogiile sunt finanţate din fonduri colectate de la contribuabili. Un exemplu recent este acela al constituirii unui fond de solidaritate cu pensionarii, la care ar trebui să contribuie firmele care au o cifră de afaceri mai mare de 100.000 euro. În mintea politicianului demagog, care până mai ieri susţinea că apără interesele micilor întreprinzători, aceştia au „crescut” suficient încât să poată contribui cu un mic procent (1%) la marea sa demagogie. Cu siguranţă, demagogul nu va accepta niciodată că măsura sa este o lovitură dată dreptului de proprietate, pe care nu stăruie să susţină că îl apără cu îndârjire. Nu va accepta faptul că doreşte să legifereze, folosindu-se de situaţia nefastă în care se află pensionarii, furtul din proprietatea privată. Nu va accepta niciodată faptul că situaţia în care se află pensionarii nu se va îmbunătăţi prin astfel de măsuri care nu au altă finalitate decât diminuarea valorii proprietăţii contribuabililor. Va vorbi numai despre câte vor putea să facă pensionarii cu aceşti bani, dar niciodată despre câte ar fi putut face contribuabilii cu banii care le vor fi „furaţi”, graţie acţiunilor sale.
Un important susţinător al principiilor liberalismului, Henry Hazlitt, includea persoanele care pledează pentru rezolvarea problemelor comunităţii prin redistribuire în rândul celor care „nu văd pădurea din cauza copacilor”, readucând astfel în discuţie parabolele unui alt economist liberal celebru, Frédéric Bastiat. Acesta ar fi cazul economiştilor naivi şi/sau beneficiari ai redistribuirii, care mai cred încă în puterea tămăduitoare a redistribuirii asupra bolilor economiei. Politicienii nu intră în această categorie. Ei ştiu foarte bine care este răul pe care îl produc atunci când promovează asemenea măsuri sau poate nu ştiu, însă în absenţa moralei, ştiinţa nu e de niciun folos, criteriul alegerii fiind acela a capitalului electoral obţinut vs. capital electoral pierdut. Dacă soldul este pozitiv, „pădurea” poate deveni chiar invizibilă.