De curând a fost modificata Legea nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială prin deja faimoasa O.U.G 95/2007. La baza acestei ordonanţe stă o şi mai controversata Decizie a Curţii Constituţionale, respectiv decizia nr. 665/2007 prin care au fost declarate ca fiind neconstituţionale aliniatele 2 si 3 ale art. 23 din Legea 115/1999. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de domnul Adrian Năstase. Articolele respective conţineau următoarele prevederi : “(2) Urmărirea penală şi judecarea foştilor membri ai Guvernului pentru infracţiunile săvârşite în exerciţiul funcţiei lor, astfel cum acestea sunt prevăzute de art. 7-11, se efectuează potrivit normelor de procedură penală de drept comun. (3) Prevederile de ordin procedural ale prezentei legi nu se aplică foştilor membri ai Guvernului în nicio situaţie”.

Argumentele Curţii Constituţionale sunt în mod evident conjuncturale şi sofistice. Ele expun voit o găunoasă logică juridică ambalată în sintagme de genul “protecţia demnitarilor împotriva abuzurilor” sau “interesul public”, cu atât mai mult cu cât decizia în cauză nu este luată cu unanimitate de opinii. Judecătorul Nicolae Cochinescu expune un alt punct de vedere mult mai firesc şi mai aproape de normele de drept. Felul cum sunt interpretate normele juridice ţine până la urmă de bun simţ. A trece cu orice preţ peste logica firească a lucrurilor înseamnă rea credinţă, spirit părtinitor, înseamnă interese josnice şi obedienţă faţă de structurile politice. Curtea Constituţională a dovedit adesea cât de inconsecventă este în luarea deciziilor care se contrazic flagrant în funcţie de clientul în cauză. Autorul excepţiei, Adrian Năstase a motivat, printre altele că aliniatele 2 si 3 ale art. 23 din Legea 115/1999 contravin art. 16, alin (2) din Constituţie care prevede că “nimeni nu este mai presus de lege”, iar Curtea este de acord cu dl. Năstase. Iată argumentele Curtii in acest sens:
“Acelaşi text legal este considerat neconstituţional - în opinia autorului excepţiei - şi cu referire la prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie care consacră egalitatea în faţa legii şi a autorităţilor publice”.

Potrivit celor statuate de Curte, principiul enunţat impune ca cetăţenilor aflaţi în aceleaşi situaţii juridice să li se aplice acelaşi tratament juridic sau, în alţi termeni, identitatea de raţiune determină identitatea de soluţii.

Dacă este neîndoielnic că, în funcţie de apartenenţa la Guvern, un membru şi un fost membru al Guvernului se găsesc în situaţii juridice diferite, esenţial, din punctul de vedere care aici interesează, este că în cele două cazuri angajarea răspunderii penale intervine ca urmare a săvârşirii unor infracţiuni în exercitarea mandatului. Or, Legea privind responsabilitatea ministerială - reţine Curtea, în Decizia nr. 93 din 16 iunie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 300 din 28 iunie 2005, cu referire la reglementarea anterioară celei criticate - “instituie o măsură de protecţie a mandatului exercitat de membrii Guvernului, având deci caracterul obiectiv al unei garanţii constituţionale de ordin procedural, menite să ocrotească interesul public, şi anume realizarea actului de guvernare prin exerciţiul mandatului. Această măsură de ocrotire a interesului public subzistă şi după încetarea mandatului membrilor Guvernului, aşa încât este evident că, în privinţa infracţiunilor comise în exerciţiul funcţiei, punerea sub urmărire penală a membrilor Guvernului trebuie să se realizeze cu respectarea aceloraşi norme procedurale”.
În mod logic şi în respectarea principiului arătat trebuia ca un fost ministru, care devenise între timp un simplu cetăţean, să fie judecat conform dreptului comun pentru a nu fi mai presus de lege. Dimpotrivă, şi după terminarea mandatului de ministru acesta vrea proceduri speciale deci infirma principiul constituţional si devine mai presus de lege. Câtă vreme i se va aplica unui fost ministru o procedură specială? Trei ani, zece ani dupa ce a părăsit funcţia?

Vinovată de felul în care se gestionează răspunderea ministerială este deopotrivă şi Constituţia României care fixează ea însăşi repere discriminatorii. Articolul 109 alin 2 prevede că “numai Camera Deputaţilor, Senatul şi Preşedintele României au dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor.” În acest sens prof. dr. Ion Deleanu arăta că “termenul numai exclude posibilitatea sesizării organelor de urmărire penală din partea altor subiecte, precum şi posibilitatea sesizării din oficiu. Sub ambele aspecte reglementarea contravine principiului postulat la art. 16. alin (2) din Constituţie – Nimeni nu este mai presus de lege” (Instituţii şi proceduri constituţionale, Ed. C.H.Beck, 2006, pag. 661). Ce semnificaţie are însă expresia “în exerciţiul funcţiei lor”? Unde sunt limitele de interpretare ale acestei sintagme? Care fapte condamnabile pot fi încadrate aici şi care nu, pentru a putea şti după ce procedură va fi judecat demnitarul respectiv?
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 95/2007 pentru modificarea Legii nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială complică lucrurile şi mai mult şi face evidentă intenţia normatorului de a complica procedura pentru Preşedintele României. Acesta este practic blocat în intenţia de a solicita urmărirea penală a membrilor Guvernului de noile prevederi din O.U.G.95/2007 care, pe de o parte, la art. 16, alin (1) arată că “preşedintele României este sesizat pentru a cere urmărirea penală a unui membru al Guvernului de către primul-ministru sau procurorul general…”, iar pe de altă parte la art. 16, alin (3) menţionează că “în exercitarea dreptului de a cere urmărirea penală a unui membru al Guvernului, Preşedintele României, la propunerea comisiei speciale instituite pentru analiza sesizărilor cu privire la săvârşirea unei infracţiuni în exerciţiul funcţiei de către membrii Guvernului, adresează ministrului justiţiei sau, după caz, primului-ministru o cerere în acest scop”.
Iată că Preşedintele României este condiţionat de propunerea comisiei pentru a putea adresa o cerere de urmărire penală. Asta dacă raportul comisiei este dat cu propunerea de urmărire penală căci poate fi dat cu propunerea de clasare a sesizării (art. 16, alin (7)). Uimitor este faptul că doar preşedintele este astfel blocat, nu şi Senatul sau Camera Deputaţilor care au de asemenea dreptul să ceară urmărirea penală a unui membru al Guvernului. Toată procedura propusă de această ordonanţă conduce practic la un cerc vicios, iar consecinţa este blocarea începerii urmăririi penale. În plus, aşa cum prevede ordonanţa în cauză, art. 16, alin. (4), comisia este formată din 5 judecători numiţi pentru 3 ani iar propunerile vor fi aprobate de către C.S.M. dar cine face numirea acestor membri rămâne un mister. Din expunerea ordonanţei reiese că C.S.M. este pus în faţa unei liste cu propuneri pe care urmează să o aprobe însă nu acesta numeşte membrii comisiei. Practic nu este deloc limpede cine numeşte judecătorii acestei comisii. De asemenea, din modul în care, conform ordonanţei, art. 16, alin. (6), este organizată activitatea comisiei, reiese că demnitarul în cauză va fi audiat de o comisie compusă din judecători (precum o instanţă), va putea depune înscrisuri şi va putea fi reprezentat de un apărător. Am putea considera deci că această comisie se substituie sau se transformă ea însăşi, indirect, într-o instanţă judecătorească. Cum rămâne însă cu respectarea principiilor constituţionale? Conform art. 124, alin. (2) din Constituţia României revizuită, “justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi”, iar conform art. 126, alin. (5) „ este interzisă înfiinţarea de instanţe extraordinare”.
În fine, Preşedintele României poate să nu-şi însuşească raportul comisiei dar este obligat sa-şi argumenteze opinia şi să o facă publică. Ce se întâmplă după această procedură nu mai ştim. Am dori să credem că, până la urmă, preşedintele va putea face cererea de urmărire penală pe care este nevoit să o trimită ministrului justiţiei. Lucrurile se mai complică încă o data cu aceleaşi proceduri daca respectivul membru al Guvernului este deputat sau senator pentru că, în acest caz “primul-ministru va solicita camerei competente să declanşeze procedura de adoptare a cererii de începere a urmăririi penale” (art. 16, alin. 11).
Pentru ca ordonanţa de care vorbim să nu supere pe nimeni, ea mai şi retroactivează puţin prin prevederile cuprinse la art. II alin (3): “sesizările aflate în curs de soluţionare pentru care nu s-a întocmit raportul prevăzut la art. 16, alin (5) din vechea reglementare vor fi preluate de comisia specială constituită potrivit prevederilor prezentei ordonanţe”, deşi Constituţia României ne avertizează la art. 15, alin (2) că “legea dispune numai pentru viitor…”. Şi, ca o curiozitate, ultimul articol al O.U.G. 95/2007 precizează că legea privind responsabilitatea ministerială se va republica după aprobarea prin lege a prezentei ordonanţe, ceea ce înseamnă că, pentru semnatarii prezentului act, exista certitudinea că Parlamentul o va aproba necondiţionat.
În concluzie, în mod vădit, această ordonanţă de urgenţă este neconstituţională şi netemeinică, fiind un abuz de drept. Nimic nu justifica situaţia de criză sau de urgenţă pentru a fi necesară emiterea acesteia.