Globalizarea induce oamenilor diferite sentimente, dar eu nu vă voi vorbi prea mult despre sentimente. Voi vorbi despre motive, logică şi fapte. Contează ca argumentele să aibă sens, să poată fi verificate sau combătute, şi să ne implicăm sentimental, dar prin intermediul raţiunii. Sper să reuşesc să fac apel la raţiunea voastră pentru ca apoi voi să vă implicaţi de partea umanităţii.

Este ceva obişnuit ca adversarii globalizării să utilizeze acest termen pentru a sublinia toate implicaţiile vieţii care nu le sunt pe plac. Eu voi utiliza cuvântul “globalizare” pentru a mă referi la diminuarea sau chiar eliminarea restricţiilor impuse de stat asupra comerţului extern şi a sistemului global, din ce în ce mai integrat şi mai complex, de producţie şi schimb care a apărut ca urmare a acestui fenomen. Întrebările cele mai presante se referă la identificarea efectelor reale ale globalizării şi la determinarea faptului dacă acestea sunt benefice sau vătămătoare.

Ceea ce se află la baza tuturor acestor întrebări ar fi faptul dacă o graniţă ar trebui folosită pentru a împiedica tranzacţiile care altfel sunt permise dacă ambii participanţi se află de aceeaşi parte a frontierei. Ar trebui să li se permită fermierilor americani producători de grâu să cumpere telefoane mobile de la firme finlandeze? Un ţesător din Ghana are dreptul să vândă îmbrăcămintea fabricată de el producătorilor de automobile germani?

Eu consider că da. Adversarii globalizării, de stânga şi de dreapta, de la Ralph Nader la Patrick Buchanan şi Jean Marie Le Pen, consideră că răspunsul e negativ. Înainte de a explica de ce răspunsul meu este da, trebuie să subliniez că această dezbatere nu se referă doar la un şir de statistici, ci la interacţiunile ce intervin între persoane reale, oameni adevăraţi din carne şi oase, cu corp, minte şi viaţă plină de sens şi importanţă.

Pentru a susţine în mod formal aceste argumente, vă voi povesti o istorioară. Anul trecut, un prieten, de origine maia, care predă antropologie în Guatemala, m-a dus în teritoriile maia. El mi-a spus ca antropologi din Europa şi Statele Unite, care vor să îi “studieze” pe indieni, se plâng că majoritatea femeilor maia nu poartă tot timpul îmbrăcămintea tradiţională foarte frumoasă şi laborios lucrată cu mâna. Această costumaţie este păstrată pentru ocazii speciale, ca botezuri şi nunţi. Reacţia turiştilor este aproape întotdeauna una de oroare. Ei afirmă ca populaţiei maia i se fură cultura şi că aceşti oameni sunt victimele globalizării şi ale imperialismului cultural.

Vizitatorii nu le întreabă pe femeile maia de ce nu îmbracă vestimentaţia tradiţională, dar prietenul meu o face. Şi femeile îi spun că nu mai poartă hainele ţesute cu mâna pentru că au devenit prea scumpe. Dar ce înseamnă că au devenit prea scumpe? Semnifică faptul că munca unei femei maia a devenit mai valoroasă. În loc să lucreze foarte multe ore ţesând manual o cămaşă pe care să o îmbrace ea, mai bine utlizează respectivul timp pentru a realiza o cămaşă pe care să o vândă unei doamne din Franţa. Iar cu banii obţinuţi îşi poate cumpăra altă îmbrăcăminte, dar în plus şi ochelari, radio, medicamente. Sau îşi poate petrece timpul altfel, dar putând în acelaşi timp să achiziţioneze lucrurile de care are nevoie. Deci femeile maia nu sunt jefuite. Pur şi simplu, ele devin mai bogate. Şi din perspectiva lor, aceasta nu reprezintă un lucru rău. Dar din perspectiva turiştilor care doresc să facă poze unor oameni îmbrăcaţi colorat, dar săraci, situaţia li se prezintă destul de dezamăgitoare.

Deci când discutăm despre globalizare, să ne amintim despre aceste femei care produc îmbrăcăminte ce a devenit prea scumpă pentru a o purta zilnic. Aceia sunt oamenii în carne şi oase ale căror destine vor fi decise, înspre mai bine sau înspre mai rău, de dezbaterea asupra globalizării.

MITURI DESPRE GLOBALIZARE

Globalizarea elimină locuri de muncă.

Politicile comerciale nu produc modificări asupra numărului de locuri de muncă, dar afectează tipurile de slujbe pe care le au oamenii. Dacă protecţionismul sporeşte numărul de locuri de muncă în cadrul sectoarelor industriei care nu mai sunt afectate de importuri, în acelaşi timp reduce numărul de locuri de muncă din cadrul industriilor exportatoare, adică acele industrii care produc bunuri ce ar fi fost schimbate pe mărfuri din import, bunuri care în condiţiile protecţionismului devin mai scumpe sau sunt chiar eliminate din producţie. În cele din urmă, exporturile sunt preţul pe care îl plătim pentru importuri, la fel cum importurile reprezintă preţul pe care străinii trebuie să îl plătească pentru exporturile noastre. Deci dacă reduci din valoarea bunurilor importate aplicând o taxă, diminuezi şi valoarea bunurilor exportate necesare pentru a plăti acele importuri. Aceasta înseamnă pierderi de slujbe în industriile exportatoare.

Globalizarea orientează capitalul spre zonele cu salariile cele mai mici şi îi exploatează pe cei mai săraci muncitori.

Dacă într-adevăr capitalul s-ar îndrepta acolo unde salariile sunt mai mici, atunci ar trebui să ne aşteptăm ca Burkina Faso şi alte ţări sărace în care salariul este foarte mic să se “scalde” în investiţii străine. Această afirmaţie are implicaţii care pot fi testate, astfel că putem verifica. În anii ’90, 81% din investiţiile străine directe realizate de către SUA s-au îndreptat către trei părţi ale Globului: foarte sărmana Canadă, sărăcita Europă de Vest şi înfometata Japonie. Ţările în curs de dezvoltare (cu salarii în creştere) ca Indonezia, Brazilia, Thailanda şi Mexic au adunat 18%. Şi restul lumii, incluzând toată Africa, a împărţit ceea ce a rămas: 1%. Investitorii îşi investesc capitalul acolo unde se aşteaptă să obţină cel mai mare venit, şi în general aceasta înseamnă acolo unde salariile sunt cele mai mari şi nu cele mai mici. Mai mult, întreprinderile înfiinţate de investitori străini tind să plătească salarii mai mari decât cele domestice pentru că investitorii doresc să îi atragă şi să îi angajeze pe cei mai buni lucrători.

Capitalul este exportat din ţările bogate către cele din lumea a treia, creând astfel întreprinderi care exploatează angajaţii şi care apoi exportă numeroase bunuri ieftine către naţiunile mai bogate şi generează surplusuri comerciale şi afectează producţia în statele bogate. Astfel toată lumea ajunge într-o situaţie mai proastă.

Aud destul de des acest gen de poveste în campusurile universitare. Este o aşa de mare confuzie încât îmi este greu să îmi dau seama de unde să încep. În primul rând nu este posibil să existe în acelaşi timp surplus al contului de capital şi surplus comercial. Dacă exporţi mai mult decât imporţi, primeşti ceva în schimbul exporturilor realizate şi ceea ce obţii este proprietatea asupra unor active – adică investiţii nete – în ţara în care exporţi. Dacă imporţi mai mult decât exporţi – aşa cum fac Statele Unite de câţiva zeci de ani – trebuie să vinzi ceva străinilor care îţi trimit produsele lor, şi ceea ce vinzi sunt active, de exemplu acţiuni ale unor companii. Egalitatea contabilă fundamentală este următoarea: Economii – Investiţii = Exporturi – Importuri. Majoritatea scenariilor înfricoşătoare înfăţişate de adversarii globalizării sunt rezultatul unei simple ignoranţe în ceea ce priveşte noţiunile fundamentale ale contabilităţii schimburilor internaţionale.

Globalizarea are efecte negative asupra mediului înconjurător şi asupra standardelor de muncă.

Alt argument înşelător se referă la direcţionarea capitalului spre zonele în care standardele de mediu şi cele de muncă sunt mult mai scăzute. Dar verificaţi datele. Investitorii investesc acolo unde cred că vor obţine venituri mai mari, zonele respective tind să fie acolo unde productivitatea muncii este mai ridicată, deci acolo unde oamenii sunt corespunzător mai bogaţi – şi oamenii bogaţi tind să ceară condiţii de mediu şi de muncă mai bune, în nici un caz mai rele. Cele mai citate 2 exemple de efecte negative presupuse provenite din înţelegeri comerciale – “ton/delfin” şi “creveţi/broaşte ţestoase”¹ – demonstrează o direcţie înspre mai bine, şi nu înspre mai rău, având în vedere că şi alte ţări au adoptat standardele legale ale Statelor Unite pentru protejarea delfinilor şi a broaştelor ţestoase.

Aceeaşi argumentare se aplică şi în cazul condiţiilor de muncă. Locurile de muncă în întreprinderile cu capital străin sunt mai căutate pentru că oferă atât salarii mai mari, cât şi condiţii de muncă mai bune decât companiile din ţară.

Globalizarea creează o cultură americană omogenă în toata lumea.

Este adevărat că Statele Unite au o cultură atrăgătoare şi că anumite persoane sunt împotriva acestui lucru. Dar luaţi în considerare nebunia care a atins întreaga lume ca o furtună în “persoana” micului vrăjitor englez Harry Potter, sau nebunia care i-a acaparat pe copiii de 7 ani în urmă cu câţiva ani sub forma fenomenul japonez Pokemon, la fel ca şi industria cinematografică indiană Bollywood, şi alte multe contribuţii aparţinând unor culturi non-americane, toate acestea îmbogăţindu-ne pe noi şi unii pe alţii. Ca să nu mai vorbim despre mâncarea Thai şi posibilitatea de a asculta melodii înregistrate în aproape orice limbă vorbită pe Glob. Dacă culturile sunt ţinute închise ermetic şi neschimbate, ele încetează să mai fie culturi umane; ele devin exponate de muzeu. Globalizarea creează bogăţie din punct de vedere cultural.

Globalizarea creează inegalităţi.

Cauzele creşterii sau diminuării inegalităţilor sunt complexe, dar există un adevăr substanţial în a considera globalizarea creatoare de inegalităţi: diferenţa de bogăţie dintre ţările care au economii închise şi cele care practică comerţul liber este în continuă creştere. Nu aceasta este inegalitatea la care se referă adversarii globalizării. În interiorul ţărilor care şi-au deschis graniţele pentru comerţ şi investiţii, clasele de mijloc s-au dezvoltat, ceea ce înseamnă o inegalitate a veniturilor mai mică mai degrabă decât mai mare.

BENEFICIILE GLOBALIZĂRII

Globalizarea conduce spre pace, reducând motivele de conflict.

Protecţionismul se bazează pe o mentalitate şi un set de politici care scot în evidenţă interesele opuse ale naţiunilor. În contrast, liberul schimb relaţionează naţiunile prin intermediul păcii. Există o veche zicală: când bunurile nu pot trece peste graniţe, armatele vor trece în mod cert.

Comerţul creează bogăţie.

Imaginaţi-vă că cineva ar crea o maşinărie care v-ar permite să împingeţi afară pe o uşă bunuri pe care le puteţi produce cu costuri reduse, iar pe cealaltă uşă ar intra bunuri pe care doriţi să le aveţi, dar care v-ar costa mai mult să le produceţi. Astfel australienii ar putea mâna oi pe o uşă, iar pe cealaltă ar intra maşini şi copiatoare. Iar japonezii ar împinge pe o uşă casetofoane şi combine muzicale, iar pe cealaltă ar introduce petrol, grâu şi avioane. Respectivul inventator ar fi considerat binefăcătorul umanităţii, până când Ralph Nader sau Pat Buchanan ar arăta că acest lucru este o înşelătorie. Apoi, în loc să fie lăudat ca un binefăcător, inventatorul ar fi privit ca un distrugător de locuri de muncă şi un nepatriot. Dar care este diferenţa între aşa o minunată maşinărie şi comerţ?

Comerţul aduce beneficii pentru toată lumea.

Cea mai uzuală eroare a protecţioniştilor este confuzia între avantajul absolut şi avantajul comparativ. Chiar dacă cineva este mai bun la toate decât mine, amândoi vom beneficia de pe urma comerţului dacă el se specializează în ceea ce face el mai bine şi eu mă specializeze în ceea ce fac eu mai bine. Vechiul exemplu cu dactilograful şi avocatul se aplică atât peste graniţe cât şi în interiorul birourilor. Avocatul poate şi să redacteze acte şi să dactilografieze mai bine decât dactilograful, dar amândoi vor beneficia dacă avocatul se specializează în a redacta acte, ceea ce costă mai puţin în termeni de pierderi a rezultatelor dactilografiatului, şi dactilograful va dactilografia respectivele documente, din moment ce este mai bun la a dactilografa decât la a dezbate legea. Rezultatul cumulat total este mai mare şi fiecare realizează mai mult venit. Acesta este unul dintre motivele pentru care comerţul se află în strânsă legătură cu ideea de pace. Aceasta deoarece oamenii pot să îi privească pe cei din jurul lor ca pe nişte parteneri într-o cooperare mutuală care aduce beneficii, mai degrabă decât ca pe nişte rivali de moarte. Comerţul reprezintă chiar fundamentul civilizaţiei omeneşti.

Comerţul liber este cea mai rapidă cale de eliminare a exploatării copiilor prin muncă.

Aproximativ 250 milioane de copii muncesc pe întregul glob. Procentul copiilor care muncesc a scăzut – nu a crescut – concomitent cu dezvoltarea comerţului şi a globalizării, din motive destul de evidente. Ţările sărace nu sunt sărace pentru că există copii care muncesc. Copiii muncesc pentru că sunt săraci. Când oamenii devin mai bogaţi prin intermediul producţiei şi a liberului schimb, ei îşi vor trimite copiii la şcoală mai degrabă decât să muncească pe câmp. Comerţul la nivel global este cea mai rapidă cale de eliminare a muncii copiilor şi înlocuirea acesteia cu educaţie.

Comerţul, deschiderea şi globalizarea sunt suport al guvernării democratice şi al statului de drept.

Ca urmare a dispariţiei barierelor comerciale, numărul guvernelor lumii clasificate de Freedom House ca fiind democratice a crescut în mod evident. Dintre primele ţări, care reprezintă 40%, în funcţie de gradul de deschidere al economiilor (clasament realizat în “Economic Freedom of The World”, co-publicat de Institutul Cato), 90 % sunt considerate libere de către Freedom House. În contrast, dintre economiile închise aflate în partea de jos a clasamentului (20%), mai puţin de 20 % sunt privite ca fiind libere, iar 50 % sunt catalogate ca nefiind libere. Mexicul este un bun exemplu în aceste sens: deschiderea economiei mexicane prin intermediul Acordului Nord American pentru Liber Schimb a făcut posibilă victoria preşedintelui Vicente Fox şi distrugerea monopolului puterii deţinut de Partidul Instituţionalist Revoluţionar. Suporterii guvernelor democratice şi a statului de drept ar trebui să susţină şi globalizarea.

Liberul schimb este un drept fundamental al omului.

Adversarii globalizării şi protecţioniştii pornesc de la presupunerea că ei au dreptul să utilizeze forţa pentru a ne opri să ne angajăm în schimburi voluntare. Dar drepturile fundamentale ar trebui să fie egale pentru toţi oamenii, şi dreptul de a participa la un schimb comercial este un drept fundamental, aflat la dispoziţia tuturor oamenilor, indiferent de ce parte a frontierei s-ar afla. Comerţul liber nu este un privilegiu, este un drept al omului. A face schimb este în mod clar o acţiune umană. Ne diferenţiază de animale.
Aşa cum Adam Smith a atras atenţia într-o conferinţă din 30 martie 1763,

Oferirea unui şiling, care pentru noi pare să aibă un înţeles atât de simplu şi clar, este în realitate oferirea unui argument pentru a convinge pe cineva să facă aşa sau aşa cum este interesul său”.

Cu alte cuvinte, animalele pot coopera, dar nu fac comerţ, şi nu fac comerţ pentru că ele nu apelează la anumite argumente pentru a convinge. Nu numai că schimbul este clar o acţiune umană, dar este de asemenea o trăsătură clară a civilizaţiei, aşa cum Homer a observat în opera sa “Odissea”. În cartea a noua, când Odiseu povesteşte despre atingerea ţărmurilor Ciclopilor, oferă câteva motive pentru care Ciclopii sunt nişte ‘brute fără de lege”. Odiseu observă că:

Ciclopii nu au corăbii cu prove roşii,
Nici meşteşugari care să le contruiască nave de calitate
Cu care să navigheze spre porturi străine,
Aşa cum majoritatea oamenilor riscă să traverseze mările pentru a face comerţ cu alţi oameni”.

Ciclopul este un sălbatic deoarece el nu face comerţ. El trăieşte în lumea preferată de inamicii globalizării, o lume fără schimb, în care întreaga producţie se realizează local.
Protecţionismul ar trebui respins nu numai pentru că este ineficient. De asemenea, ar trebui respins deoarece conduce spre conflicte şi război, pentru că este imoral, şi pentru că este necivilizat.

Nota:

¹Cazurile ton/delfin şi crevete/broască ţestoasă se referă la modul în care pescarii prind tonul sau crevetele. Când sunt utlizate plase de pescuit pentru a prinde tonul, în acestea intră şi delfini, care sunt mamifere, şi mor. La fel se întâmplă şi în cazul creveţilor şi a broaştelor ţestoase. Din moment ce delfinii şi broştele ţestoase nu ar trebui să îşi găsească sfârşitul prinse în plasele de pescuit, a existat o dezbatere despre cum pot fi determinaţi pescarii să prindă doar ton şi creveţi, fără a omorî delfinii şi broaştele ţestoase. Astfel s-au inventat plase de pescuit speciale care permit pescuirea tonului şi a creveţilor, dar în acelaşi timp delfinii şi broaştele ţestoase pot înota mai departe. Ambele tipuri de plase au fost impuse de legea Statelor Unite pentru a fi folosite de către pescari. Adversarii liberului schimb au susţinut că liberul schimb va submina standardele SUA de protejare a delfinilor şi a broaştelor ţestoase, cauzănd o alinierea a acestora înspre limita inferioară, şi nu înspre cea superioară. Dar, de fapt, ceea ce s-a constatat a fost că şi alte ţări au adoptat standardele superioare ale SUA de protejare a delfinilor şi broaştelor ţestoase, şi nu invers.

Apărut iniţial în CATO’s Letter, vol. 1, Nr. 2, toamnă 2002. Traducere în limba română de Iulia Borca (Centrul Independent de Studii în Drept şi Economie).