“Socialismul a murit, trăiască intervenţionismul!”. Probabil că aşa ar exclama în prezent epigonii “planificării raţionale”, după ce sistemul socialist s-a năruit precum un castel din cărţi de joc, construit pe baze instituţionale mlăştinoase. În aceste condiţii, ce folos ar mai avea argumen-tul imposibilităţii calculului economic în socialism, de vreme ce istoria a făcut ca ţinta abordării să dispară? Răspunsul ar fi că relevanţa imposi-bilităţii planificării economice raţionale este la fel de crucială în economia mixtă actuală, precum în cazul socialismului, de vreme ce guvernele îşi asumă, “democratic”, noi şi noi sfere de interes “obştesc”. Şi fiecare pas ce ne îndepărtează de proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie şi de moneda sănătoasă, spune Mises, ne îndepărtează, deopotrivă, şi de economia raţională.
Argumentul calculului economic nu dispare odată cu părăsirea tărâmului instituţional al socialismului, ci dimpotrivă. În orice economie modernă, considerată “de piaţă”, există o multitudine de situaţii în care alocarea resurselor întâmpină cu totul alte exigenţe decât cele specifice calculului economic. Originea comună a acestora se găseşte la nivelul aceloraşi aranjamente instituţionale care exclud proprietatea privată. Este vorba de totalitatea activităţilor aflate în proprietate publică, adică în sfera specifică sectorului public.
În economia de piaţă, fezabilitatea calculului monetar pune în mişcare mecanismul profitului şi falimentului, iar funcţionarea benefică a testului profitului şi falimentului nu poate fi concepută decât în aranjamentul instituţional al ordinii proprietăţii private. Calculele de rentabilitate nu pot fi utilizate nici în socialism şi nici în sectorul public, unde mijloacele de producţie sunt în proprietatea statului. Doar într-un sistem instituţional al drepturilor de proprietate privată, profiturile şi pierderile sunt instrumentele prin intermediul cărora consumatorii încre-dinţează drepturile de proprietate asupra resurselor productive celor care sunt cei mai apţi să-i deservească. Pe de altă parte, testul profitului şi pierderii se aplică nu numai firmei în raport de piaţă, ci şi în interiorul firmei, pe măsură ce întreprinzătorii verifică viabilitatea operaţiunilor interne¹.
Orice economie actuală se caracterizează prin existenţa unui sector public, a cărui mărime variază, uneori considerabil, de la o ţară la alta. Prin definiţie, sectorul public cuprinde activităţile ale căror rezultate, şi anume serviciile publice, nu au valoare monetară pe piaţă².De aceea, utilizarea calculului economic în sectorul public se loveşte de aceeaşi teoremă de fier a imposibilităţii. Această trăsătură definitorie a sectorului public explică sustragerea acestuia de la manifestarea mecanismului instituţional al profitului şi falimentului. “Testul pieţei” nu funcţionează în cazul serviciilor furnizate de sectorul public, adică în cazul întreprinderilor publice sau municipale, serviciilor publice de protecţie şi apărare, justiţie, educaţie, sănătate, serviciilor diferitelor agenţii ale statului, infrastructurii rutiere etc.
Diferenţa fundamentală între activităţile sectorului privat şi cele ale sectorului public constă în existenţa sau nonexistenţa motivului profitului, consecinţă nemijlocită a posibilităţii sau a imposibilităţii de a face calcule de rentabilitate. În termenii lui Mises, sectorul privat este definit prin “managementul pentru profit” (managementul afacerilor care pot fi verifi-cate prin calcul economic), iar sectorul public prin “managementul birocratic” (adică managementul afacerilor care nu pot fi verificate prin calcul economic)³.
Trebuie înţeles, însă, că imposibilitatea calculului economic nu se aplică oricărei întreprinderi aflată în mâinile statului. De exemplu, poşta publică este un caz de întreprindere aflată în proprietatea statului ale cărei operaţiuni pot fi verificate prin calcule de rentabilitate: costurile şi încasările sunt disponibile, pot fi calculate, în funcţie de preţurile plătite factorilor de producţie şi de cele încasate în contul serviciilor prestate. Problema constă, însă, în faptul că poşta publică nu este organizată potrivit imperativului profitului, la fel ca oricare întreprinzător privat. Din acest motiv, ea nu se supune testului pieţei, astfel încât înregistrarea de pierderi sistematice să atragă, în mod necesar, părăsirea pieţei ori falimentul. Existenţa poştei publice şi, de altfel, a tuturor întreprinderilor de stat nu se află în dependenţă nemijlocită de satisfacerea preferinţelor consumatorilor, ci mai degrabă de robinetul cu subvenţii, scutiri fiscale şi facilităţi legislative aflat în mâinile guvernului. În acest caz, calculul economic nu serveşte decât la determinarea mărimii subvenţiilor, adică a pierderilor socializate discret în (”gaura neagră” din) bugetul de stat.
De aceea, problema imposibilităţii calculului economic în sectorul public este circumscrisă acelor producţii ale statului care nu au pe piaţă preţuri monetare. Acest lucru face imposibilă determinarea valorii monetare a serviciilor publice pentru utilizatorii acestora. În socialism, în lipsa preţurilor factorilor, imposibilitatea calculului economic este o problemă de costuri; în sectorul public, în lipsa preţurilor serviciilor finale ale acestuia, imposibilitatea calculului economic este o problemă de venituri. Ne aflăm, aşadar, în aceeaşi dificultate insurmontabilă a planifica-torului socialist de a orienta resursele rare din societate după criteriul raţionalităţii economice. În definitiv, sectorul public este o insulă de socialism în economie, mai mare sau mai mică, în funcţie de gradul în care guvernele socializează proprietatea privată. Invers, când întreg oceanul economiei devine sector public, ajungem la socialism.
Asemenea firmei şi organizării socialiste, sectorul public este o ierarhie organizaţională, nu o piaţă. Atât în cadrul unei firme, cât şi în socialism şi în sectorul public, resursele sunt alocate ierarhic, planificat. În firmă, alocarea resurselor este realizată conform planului întreprinză-torului, ca agent central al firmei (omul de afaceri). În sectorul public, la fel ca în socialism, alocarea este circumscrisă deciziilor politice ale agentului central din sfera politică (omul politic). Diferenţa esenţială între aceste structuri organizaţionale este aceea că firma utilizează calculul economic în orice decizie de extindere sau restrângere a sferei sale de acţiune, astfel încât putem vorbi despre un optim al dimensiunii relative a firmei. În cazul sectorului public, lucrurile sunt radical diferite, aşa cum voi detalia în continuare.
Problema calculului economic în analiza producţiei sectorului public merge înapoi în timp până la scrierile clasicului Jules Depuit, din 1844. Acesta a cercetat posibilitatea existenţei unor criterii de raţionalitate economică, prin care să se justifice angajarea de resurse publice în construirea de poduri şi şosele⁴. Analizele acestuia au relevat posibilitatea utilizării echivalentului monetar al economiei de timp în vederea fundamentării unei analize agregate de tip venit-cost. Cine stabileşte, însă, ce echivalent monetar are timpul economisit şi din perspectiva cui?
Subiectivismul, ca axiomă fundamentală a ştiinţei economice, ne dezvăluie adevărul fundamental că economistul observator se loveşte de imposibilitatea pătrunderii în evaluările subiective ale oamenilor care acţionează. Concluzia lui Depuit este pură fantezie şi de-a dreptul stranie, la fel ca şi încercarea sa de a aplica analiza venit-cost unei producţii căreia îi lipsesc tocmai preţurile. De fapt, aceasta este caracteristica definitorie a bunurilor produse în sectorul public, a căror evaluare monetară este imposibilă tocmai datorită faptului că lipsesc pieţele pentru astfel de bunuri.
Obiectivele administraţiilor publice nu pot fi măsurate în termeni monetari şi, deci, nu pot fi verificate prin metoda calculului economic. În funcţionarea unităţilor sectorului public nu există nicio conexiune între venituri şi costuri: “managementul birocratic” funcţionează doar pe baza bugetelor de cheltuieli şi nu a planurilor de venituri⁵. Acesta este cazul unei categorii incredibil de mare de organizaţii: agenţii guvernamentale, şcoli, spitale, tribunale, secţii de poliţie, armată, agenţii de administrare a domeniilor publice etc. în legătură cu care alocarea resurselor publice întâmpină insurmontabila problemă a calculului economic.
De exemplu, poliţiştii pretind că există câţiva răufăcători care, pentru a nu putea fi prinşi, se folosesc de maşini puternice. Ca atare, toate secţiile de poliţie au fost dotate cu autoturisme Volkswagen de ultimă generaţie. Cum poate fi stabilit succesul sau eşecul acestei decizii? Câţi răufăcători trebuie arestaţi şi cât de mari trebuie să fie prejudiciile produse de aceştia, pentru a putea spune că dotarea auto a secţiilor de poliţie s-a dovedit un succes? Aceasta, în comparaţie cu oricare din alternativele de utilizare a resurselor publice respective: angajarea mai multor poliţişti, înarmarea mai bună a celor existenţi, modernizarea sistemului de comunicaţii al poliţiei, creşterea salariilor judecătorilor pentru o mai mare imparţialitate a acestora, sau lăsarea banilor respectivi – care urmau să fie preluaţi prin impozitare – la dispoziţia contribuabililor, pentru ca aceştia să decidă metodele prin care doresc să îşi asigure protecţia.
Aceleaşi întrebări apar şi atunci când se pune problema împărţirii bugetului guvernamental pentru educaţie, sănătate, apărare naţională, justiţie, infrastructură rutieră etc. Există cumva un algoritm obiectiv, extras din principiile raţionalităţii economice, în virtutea căruia să putem spune că fiecare guvern realizează, în fiecare an, repartizarea optimă a resurselor socializate prin impozitare? Argumentul misesian al imposibilităţii calculului economic în socialism este suficient pentru ca, la această întrebare, răspunsul să fie un categoric “nu”.
Să luăm, de exemplu, problema serviciilor publice de protecţie. În lumina argumentelor rothbardiene, chiar “dacă guvernul se limitează la protejarea persoanei şi a proprietăţii şi impozitul se limitează la aceste servicii de protecţie publică, atunci cum poate guvernul să determine ce nivel de protecţie să ofere şi ce impozit să perceapă?… Desigur, «protecţia» poate semnifica orice, de la un poliţist pentru întreaga ţară până la o gardă de corp înarmată şi un tanc pentru fiecare cetăţean…Cine va determina nivelul protecţiei, fiind evident că fiecare va fi mai bine protejat împotriva furtului şi agresiunii dacă ar dispune de o gardă înarmată? Pe piaţa liberă, cumpărările voluntare ale fiecărei persoane vor decide cantitatea şi calitatea bunurilor şi serviciilor oferite; dar ce criteriu poate fi aplicat atunci când aceste decizii revin guvernului? Răspunsul este că niciunul şi că asemenea decizii guvernamentale nu pot fi decât pur arbitrare” Rothbard (1991:238).
Nu calculul economic este algoritmul care decide nivelul de protecţie şi rata de impozitare, ci interesele politice şi potenţialul succes electoral al diferitelor aranjamente politice⁶. În consecinţă, impozitarea şi corolarul acesteia, sectorul public, nu sunt problemele intrinseci ale econo-miei de piaţă, ci probleme ale sistemului politic.
“Managementul birocratic” nu dispune de instrumentul calculului economic, indispensabil organizării raţionale a alocării resurselor în cadrul structurii de producţie: să construiască autostrada A sau podul B, să “investească” într-o şcoală sau într-un spital şi cât de mult să aloce acestor proiecte? Nu există nicio modalitate raţională de fundamentare a unor răspunsuri la asemenea probleme, în absenţa evaluării prin piaţă a disponibilităţii de plată a beneficiarilor. Mai mult decât atât, determinarea volumului resurselor şi alocarea acestora înspre proiectele selectate arbitrar constituie manifestarea preferinţelor managementului birocratic, şi nu ale publicului, ca beneficiar.
De aici ar rezulta, de fapt, că nu publicul “consumă” acele resurse, ci coaliţiile politice, grupurile de interese şi birocraţia guvernamentală. În absenţa calculului economic, chiar dacă “managementul birocratic” ar dori să acţioneze în folosul publicului, acesta se găseşte în faţa unei misiuni imposibil de îndeplinit⁷. Accesul liber la serviciile publice le creează consumatorilor o falsă iluzie de gratuitate. Consumatorii nu îşi pot exprima direct preferinţele, prin alegerea - precum în cazul bunurilor private – a serviciilor care îi mulţumesc cel mai bine. Manifestarea consumatorilor poate fi doar indirectă, prin diferite acţiuni politice ori sociale (vot, manifestaţie, boicot etc.). În condiţiile “managementului birocratic”, monopolul public produce în bloc un output standard, utilizatorul fiind silit să “consume” serviciul monopolului public sau nimic altceva. În plus, are loc separarea între beneficiari şi plătitori: beneficiile serviciilor publice sunt concentrate, de regulă, doar asupra unui anumit grup de oameni, adică utilizatorii acestor servicii sunt subvenţionaţi de non-utilizatori, de vreme ce costurile sunt difuzate asupra tuturor contribuabililor. În plus, benefi-ciind în unele cazuri de poziţii de monopol, birocraţia administraţiei publice exercită presiuni permanente de maximizare a bugetului organizaţiei, în detrimentul contribuabililor, care suportă costuri mai mari pentru aceleaşi servicii publice⁸.
Desigur, “eficienţa” administraţiei publice şi eficienţa economică sunt lucruri total diferite. Managementul unei fabrici, arată Mises (1983), nu poate fi îmbunătăţit prin luarea ca model a unui secţii de poliţie, de exemplu. Însă problema constă în faptul că reciproca misesiană, potrivit căreia “cei care vor să facă managementul birourilor guvernamentale la fel cu cel al fabricilor greşesc la fel de mult”, se dovedeşte la rândul ei greşită, fiind prizoniera ideii că piaţa nu poate face ceea ce se consideră că guvernul trebuie să facă, de drept, în societate.
În realitate, în legătură cu alocarea resurselor, multe activităţi ale sectorului public pot fi îmbunătăţite, atunci când acestea sunt supuse “testului pieţei”. De unde rezultă necesitatea ca “managementul birocratic” să fie substituit cu “managementul pentru profit”, ceea ce înseamnă, de fapt, privatizarea activităţilor sectorului public şi subordonarea conducerii lor consumatorilor, pe piaţă.
De exemplu, analiza economică a producţiei unor “bunuri”, cum ar fi serviciile de protecţie, justiţia, educaţia, sănătatea etc., confirmă caracterul de piaţă al acestora şi, deci, necesitatea eliberării lor de sub
umbrela sectorului public⁹. În prezent, distincţia curentă dintre sectorul de stat şi piaţă este greşit interpretată, prin recunoaşterea faptului că anumite domenii sunt rezervate de drept guvernului. Chiar dacă, în circumstanţe specifice, unele servicii pot fi furnizate doar prin activităţi politice, nu există niciun motiv pentru a interzice organizaţiilor private găsirea mijloacelor necesare asigurării acestor servicii, fără a recurge la coerciţia fiscală şi la alocarea politico-birocratică a resurselor.
De exemplu, pe măsură ce poliţiile guvernamentale au devenit tot mai ineficiente, consumatorii s-au îndreptat tot mai mult spre forme de protecţie privată. Orice cititor de romane poliţiste este la curent cu faptul că detectivii care lucrează pentru firme de asigurări private sunt cu mult mai eficienţi decât poliţia în domeniul recuperării proprietăţilor furate. În prezent, asigurarea protecţiei şi ordinii prin intermediul pieţei şi agenţiilor private de asigurare îşi dovedeşte tot mai mult viabilitatea. Protecţia privată a cartierelor, societăţile de asigurări, detectivii particulari şi echipa-mentele de supraveghere şi pază tot mai sofisticate nu mai sunt de mult o practică neobişnuită în domeniul protecţiei dreptului de proprietate.
În acelaşi timp, tentaţia permanentă a statului de a dubla afacerile cu acţiunile guvernamentale a deschis “cutia Pandorei” pentru interesele speciale şi grupurile de presiune, lacome să captureze spre propriul favor politicile guvernului. În acest context, redistribuirea proprietăţii private pe calea acţiunii politice a devenit status quo-ul economiei moderne a statului bunăstării. Consecinţa acestei evoluţii a aranjamentului etatist, în special în cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea, a constat în extinderea puternică şi sistematică a sectorului public. Aceasta, în condiţiile în care regulile constituţionale şi-au probat impotenţa în a constrânge expansiunea guvernamentală în societate. Nu capitalismul, ci democraţia pare să îşi afle “călcâiul lui Ahile” în acutizarea, în sfera politică, a problemei principal-agent: alocarea proprietăţii publice de către agenţii politici se găseşte în afara oricărui control economic al principalilor, al cetăţenilor-contribuabili¹⁰.
În ultimă instanţă, expansiunea sistematică a sectorului public semnifică proliferarea mecanismelor politico-birocratice de alocare a resur-selor. Aceasta nu poate fi decât consecinţa nefericită a ignorării argumen-tului fundamental al calculului economic pentru viabilitatea alocării resurselor în societate.
La putere este, indiscutabil, “calculul democratic”: prin însumarea milioanelor milionarului cu zerourile cerşetorului, politicianul va spune că, în general, “societatea”… o duce bine! Orice exerciţiu de logică va demonstra că impactul acestei evoluţii instituţionale asupra prosperităţii economice este devastator. Semnificativ este, însă, faptul că, în absenţa posibilităţii de a calcula monetar, ceea ce se numeşte în prezent “economia sectorului public” nu este deloc economie.

Note:

¹Printr-un simplu exerciţiu de imaginaţie, dacă în capitalism o firmă ar creşte astfel încât să cuprindă întreaga piaţă, rezultă că întreprinzătorii nu ar mai fi capabili să utilizeze calculul economic în operaţiunile interne ale acesteia. Necesitatea existenţei pieţelor pentru factorii de producţie, ca precondiţie a calculului economic, impune existenţa „unei limite maxime a mărimii relative a oricărei firme pe piaţa liberă”. (Rothbard, 1970:548). Prin fuziuni şi absorbţii nu poate apărea o firmă care să fie proprietara tuturor mijloacelor de producţie din economie, deoarece ar dispărea schimbul inter-firme şi, deci, sistemul preţurilor şi, prin urmare, şi capacitatea de alocare a factorilor de producţie într-o manieră raţională.

²Nu trebuie înţeles că un serviciu public nu are valoare, ci că nu are preţ de piaţă, că valoarea sa nu rezultă din tranzacţii voluntare pe piaţă şi, deci, nu poate fi exprimată în bani.

³Ludwig von Mises, Bureaucracy, Center for Futures Education, New York, 1983. Mises şi sociologul german Max Weber s-au numărat printre primii care au studiat sistematic producţia şi comportamentul birocraţiei sectorului public, împărtăşind poziţii diferite. Potrivit lui Mises, lipsiţi de metoda calculului economic, birocraţii nu pot desfăşura activităţi antrepreoriale într-o măsură rezonabilă: „managementul birocratic este managementul obligat să se supună unor reguli şi regulamente detaliate fixate de autoritatea unui organ superior. Sarcina birocratului este să se comporte în modul în care aceste reguli şi regulamente îi ordonă să o facă. Libertatea sa de a acţiona conform celor mai puternice convingeri ale sale este serios limitată de aceste regulamente” (Mises, 1983:45).

⁴Menţionez că meseria lui Jules Depuit era aceea de inspector de drumuri şi poduri.

⁵Spre exemplu, în cazul unei secţii de poliţie, nu există o modalitate disponibilă de evaluare a caracterului excesiv sau restrictiv al bugetului public alocat. Nu există un mecanism instituţional care să instituie o dependenţă a costurilor unei secţii de poliţie de „calitatea” managementului birocratic, iar bugetele alocate nu variază în funcţie de succesul sau insuccesul operaţiunilor desfăşurate. Cum serviciile secţiei de poliţie nu au echivalent monetar, planificarea economică raţională a activităţilor desfăşurate în cadrul acesteia devine imposibilă.

⁶Teoria alegerii publice arată că guvernele cheltuiesc maximul de resurse, pe care sunt capabile să le încaseze şi peste, prin crearea sistematică de deficite şi datorii publice. Iar regimul fiscal este subordonat inevitabil nevoilor bugetare discreţionare şi intereselor politice, într-o lume în care majoritatea economiştilor continuă să vorbească, iluzoriu, despre „optim”. Mărimea sectorului public nu poate fi dimensionată pe bază de „calcule de rentabilitate”, deci economic, ci doar manipulată în funcţie de interesele şi programele politice presupus câştigătoare, deci electoral (Marinescu, 2006).

⁷Este o iluzie larg răspândită, arată Mises (1983), că eficienţa birourilor guvernamentale poate fi îmbunătăţită de specialişti în management şi de metodele lor de management „ştiinţific”. Ca orice aplicaţie economică, şi managementul specializat este condiţionat de existenţa unei metode de calcul. O astfel de metodă există doar în regimul proprietăţii private, iar problema „managementului birocratic” este exact lipsa unei astfel de metode de calcul.

⁸Vezi Mises (1983), Niskanen (1971), Buchanan (1962) şi, de altfel, întreaga Şcoală a alegerii publice.

⁹Sistemul educaţional nu este incompatibil cu piaţa şi cu principiile raţionalităţii economice. Aceasta decurge din principiul formării capitalului uman în cadrul unui sistem organizat, pe aceleaşi principii ca şi piaţa muncii, adică sistemul în care se produce alocarea şi remunerarea acestuia (Marinescu, 2001:123).

¹⁰De-a lungul timpului, resursele aflate la discreţia guvernelor s-au extins considerabil. Statisticile OECD şi FMI arată că în cinci mari economii dezvoltate de astăzi (SUA, Japonia, Germania, Marea Britanie şi Franţa) cheltuielile publice reprezentau, în medie, 10% din PIB în jurul anilor 1870, aproximativ 25% în anii 1930 şi mult peste 40% la mijlocul anilor 1990.

*Fragment din Capitolul 5 (”Unde calcul economic nu e, economie nu e”) al cărţii Economia de piaţă. Fundamentele instituţionale ale prosperităţii, Editura ASE, Bucureşti, 2007, autori: Cosmin Marinescu (coord.), Gabriel Staicu, Marius Pană, Diana Costea, Bogdan Glăvan, Cosmin Rogojanu, Marius Spiridon, Cosmin Mosora, Grigore Piroşcă, Emilia Topolică.

Cuprinsul cartii poate fi consultat aici.