De ce nu merg lucrurile cum trebuie în România? Printre răspunsurile care ne vin în minte, se numără adesea clasicul “din cauza mentalităţilor”, adică un fel de “asta e!”, dar mai cu pretenţii.
Mentalităţile şi acţiunile oamenilor depind însă la rândul lor de setul de reguli în vigoare într-o societate. Dintre aceste reguli, câteva au o importanţă deosebită, iar neglijarea lor ne afectează pe toţi.
Mentalităţile pot fi înţelese ca un set de rutine, cu o răspândire generalizată în rândul membrilor societăţii. Nu este nimic rău, rutina fiind o descoperire extraordinară a minţii umane, care-i permite să-şi economisească puterea de calcul şi s-o utilizeze eventual în alte scopuri. Rutina apare atunci când aceeaşi soluţie se dovedeşte acceptabilă (nu neapărat optimă) la o problemă recurentă, adică atunci când este mai avantajos să nu “optimizezi” în permanenţă. Altfel spus, rutina apare şi dăinuie dacă soluţiile din trecut sunt satisfăcătoare şi în prezent. Aici poate fi găsită originea expresiei “merge şi aşa”, atât de criticată în dezbaterile privind mentalităţile românilor. Oamenii îşi modifică rutinele atunci când constată că ele conduc la erori care sunt mai costisitoare decât efortul de gândire necesar identificării noilor soluţii (eventual, a noilor rutine) şi decât efortul de adaptare la acestea.
O primă concluzie ar fi că nu toate mentalităţile au acelaşi efect. O societate în care sunt dominante mentalităţile compatibile cu spiritul de iniţiativă şi cu producerea de bogăţie va cunoaşte o dezvoltare mai rapidă decât o societate cu mentalităţi orientate spre asistenta (”să ni se dea!”) şi spre redistribuirea bogăţiei (”legal”, de către guvern, sau prin furt). Redistribuirea bogăţiei, chiar dacă “se dă câte puţin, să ajungă la toată lumea”, nu sporeşte bogăţia existentă în societate. Dimpotrivă, eforturile creatoare sunt penalizate (se va produce mai puţin în viitor) şi o serie de resurse vor fi deturnate spre sectorul redistributiv: lobby pentru a beneficia de transferuri, protecţie împotriva altora care fac acest lucru, plus birocraţia care supraveghează şi amplifică acest proces.
Din punct de vedere economic, decizia de-a accepta sau nu o anumită rutină este una raţională, bazată pe costuri şi avantaje, fiind determinată de incitaţiile şi preferinţele fiecărui individ în parte. Există însă o ipoteză implicită în acest raţionament şi anume responsabilitatea indivizilor pentru acţiunile lor. Astfel, dacă oamenii beneficiază de rezultatele pozitive ale deciziilor corecte pe care le-au luat şi suportă consecinţele eronate ale acestora, ei vor fi motivaţi să abandoneze rutinele nepotrivite şi să acţioneze altfel, de la caz la caz, până la eventuala descoperire a unor noi rutine. Dacă responsabilitatea individuală lipseşte, efortul pe care-l presupune readaptarea nu ar mai fi justificat: rutinele ineficiente persistă, iar lumea acuză… mentalităţile.
La terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, mentalităţile germanilor (sau coreenilor) nu erau foarte diferite între Est şi Vest (respectiv Nord şi Sud). Ele s-au modificat - cu consecinţele cunoscute - ca urmare a impunerii în partea de Est (respectiv Nord) a unui set de reguli care limitau libertatea de acţiune, care disociau acţiunile de consecinţele lor (pozitive sau negative), altfel spus, a unui set de reguli care au deresponsabilizat populaţia. Principalul mijloc prin care s-a ajuns la acest rezultat a fost restrângerea sau chiar suprimarea drepturilor de proprietate. Mentalităţile s-au diferenţiat tot mai mult în cadrul fiecărui popor. Acest proces nu este ireversibil, însă procesul de responsabilizare este mult mai dificil: este atât de comod să întrebi ce a făcut statul (sau altcineva) pentru tine în loc să te întrebi ce ai făcut tu pentru ameliorarea propriei soarte!
Schimbarea mentalităţilor în sensul compatibilizării lor cu dezvoltarea economică nu este posibilă fără o responsabilizare a oamenilor. România trece, de mai mulţi ani, printr-un proces de redefinire a regulilor, ceea ce generează nesiguranţă şi, adesea, ostilitate. Alteori, apare speranţa, cum este cazul votului uninominal. Cine sunt deputaţii şi senatorii pe care i-aţi votat (”la pachet”) în 2004? Ce influenţă aţi avut în stabilirea listelor şi a ordinii pe listă? Presupunând că vă cunoaşteţi reprezentanţii, sunteţi mulţumiţi de activitatea lor? Dacă nu sunteţi mulţumiţi, cum puteţi să-i sancţionaţi? Potrivit promotorilor săi, instituirea votului uninominal ar putea conduce la responsabilizarea clasei politice şi la schimbarea “mentalităţilor” acesteia, mai ales dacă alegătorii dispun de posibilitatea reală de destituire a aleşilor pe parcursul mandatului. Votul uninominal îi face într-adevăr pe aleşi mai responsabili în faţa alegătorilor, ceea ce ar justifica entuziasmul în favoarea sa. Alegătorii pot cere însă şi mai multă redistribuire, ei pot cere ca “statul” (adică ceilalţi contribuabili) să se ocupe de bunăstarea lor, prin sacrificarea celebrei capre a vecinului. Modul în care sunt trimişi reprezentanţii în Parlament este o problemă serioasă. Mai importantă este însă limitarea puterii de care dispun aceştia. De fiecare dată când cerem ca “statul” să ne dea câte ceva plătit de alţii, noi sporim puterea pe care stimaţii noştri reprezentanţi o au asupra noastră.
Desigur, votul uninominal responsabilizează aleşii. Mai rămâne de realizat responsabilizarea alegătorilor. Dar este greu, din cauza mentalităţilor…

Articol apărut iniţial în Săptămâna Clujeană.