Versiunea PDF a articolului. Mai 2004 (O parte a notelor pentru cursul autorului despre instituţiile politice şi economice.)

Firme şi contracte

De ce ar încheia indivizii contracte (explicite, formale) între ei? Adevărul este că, pentru multe dintre activităţile noastre, nu încheiem contracte. Nu am contract cu cei care vând fructe la marginea trotuarului, pe strada noastră. Mă aştept doar că vor veni în zilele lucrătoare. Nu au nici ore între care este deschis “magazinul”. Este suficient să te uiţi pe geam şi să vezi că au venit. ¹ 

Dacă vă gândiţi bine va fi probabil mai greu decât vă aşteptaţi să găsiţi contracte cu alţi indivizi. Aveţi probabil contracte, dar cu diverse firme. 

Există o mare excepţie, care sare poate în ochi multora: căsătoria. Instituţia căsătoriei este un tip de instituţie pe care am putea-o denumi socială. 

Un exemplu de contract care, uneori cel puţin, este încheiat între indivizi este cel de închiriere. În cazul locuinţei, s-ar părea că necesitatea contractului este determinată de faptul că locuieşti “în casă”. Raţionamentul este însă greşit. Aş putea închiria o maşină, nu ca să dorm în ea, ci ca să mă deplasez. 

Să zicem că am interesul să folosesc maşina de două-trei ori pe lună. Aş putea să mă duc la persoana care închiriază o maşină şi să plătesc pentru ziua respectivă şi atât. Nu încheiem nici un contract formal. Se observă lesne că este mai avantajos însă, pentru ambele părţi, să aibă un contract în care sunt specificate datele la care maşina este închiriată şi condiţiile de închiriere. Ambele părţi câştigă: pot gândi acţiunile lor pe termen mai lung şi reduc faimoasele costuri ale tranzacţiilor. 

Fondul de ansamblu al discuţiei este acum trasat. Totul este brodat pe canavaua nenumăratelor tranzacţii de pe o piaţă. O parte dintre aceste tranzacţii sunt gândite însă pe termen lung. Iar reducerea costurilor tranzacţiilor se anunţă a fi un factor-cheie. 

De ce există firme

Întrebarea cu privire la existenţa firmelor este simplă. Ar fi foarte greu să răspundeţi la ea dacă n‑aţi şti nici o ipoteză cu privire la natura firmei. Nu este o întâmplare faptul că Ronald Coase a primit premiul Nobel pentru răspunsul pe care l-a dat la această întrebare. 

În esenţă, răspunsul lui Coase este: pentru a reduce costul tranzacţiilor. 

Am să încerc să explic răspunsul lui Coase pornind nu chiar de la zero, de la situaţia ipotetică în care nu ar exista nici o firmă, ci de la situaţia unor firme care prestează un serviciu foarte simplu: transportul cu trenul. A o lua de la zero este mai degrabă un exerciţiu filosofic şi încă unul uimitor de dificil. 

Să zicem că nu există nici o linie de cale ferată directă între Bucureşti şi Braşov. Trei firme au construit însă trei linii de cale ferată: una de la Bucureşti la Ploieşti, alta de la Ploieşti la Predeal şi alta de la Predeal la Braşov. Putem completa discuţia şi cu ipoteza că ecartamentul celor trei segmente de cale ferată este diferit. 

O persoană care vrea să călătorească de la Bucureşti la Braşov trebuie, în condiţiile experimentului imaginar de mai sus, să încheie o tranzacţie cu trei firme. Fiecare va vinde serviciile sale, să zicem, la preţul de 10 um. Pentru a avea imaginea completă a costurilor trebuie să adăugăm şi costurile tranzacţiilor. 

Firmele ar putea face un prim pas în reducerea costurilor prin standardizarea ecartamentului şi unirea celor trei segmente de cale ferată într-unul singur. Dispar transbordările, dar se menţin cele trei bilete. 

Chiar dacă ar plăti acelaşi preţ total de 30 um, călătorul ipotetic pe ruta Bucureşti-Braşov ar beneficia de pe urma standardizării. Transbordările au fost eliminate. 

Următorul pas va consta în oferirea de către cele trei firme a unui singur bilet comun. Din nou, chiar dacă ar plăti acelaşi preţ total de 30 um, călătorul ipotetic pe ruta Bucureşti-Braşov ar avea un beneficiu. De data aceasta cauza rezidă în reducerea costurilor de tranzacţie. 

Ce se întâmplă însă dacă firmele se unesc într-o singură firmă? Firmele aveau şi ele costuri legate de tranzacţiile încheiate între ele. Până acum a fost vorba despre costuri de tranzacţie într-un sens destul de direct şi de naiv (în cazul călătorului ipotetic). Acum sensul este mai subtil. Cele trei firme unite pot crea o structură organizaţională comună. Ca şi în cazul oricărui alt contract, pot planifica pe termen mai lung. Şi, lucru extrem de semnificativ, pot oferi un serviciu la un preţ mult mai mic. 

Să spunem că biletul Bucureşti-Braşov costă acum 20 um. Firma poate spera acum că mai mulţi călători vor recurge la serviciile sale. Cu alte cuvinte, ea va avea de câştigat de pe urma creşterii eficienţei sale. 

Firmele nu-şi pot creşte la nesfârşit eficienţa prin fuziuni. Firma este o organizaţie, iar o organizaţie prea complexă va fi foarte greu de condus şi va conduce la ineficienţă. 

Un mare constructor de automobile, de exemplu, nu confecţionează absolut toate piesele în uzinele sale. Reducerea pe care ar obţine-o în planul costului tranzacţiilor ar fi foarte subţire în comparaţie probabil cu dificultăţile pe care şi le-ar crea încercând să producă materialele textile de care are nevoie. Constructorul de automobile lucrează cu o sumedenie de furnizori. Cu aceştia are contracte. ² 

Imaginea panoramică a unei economii de piaţă este aceea a nenumăratelor tranzacţii sistematice sau ocazionale, complementare însă cu o sumedenie de relaţii pe bază de contracte: între indivizi şi firme (inclusiv contracte de angajare), precum şi între firme. 

Firmele private şi firmele de stat

S-ar părea c‑am scăpat din peisajul de ansamblu al societăţii un personaj foarte important: statul. Nimic mai greşit decât această impresie. Dacă ţinem cont de distincţia care trebuie făcută între organizaţii şi instituţii, statul este deja prezent în peisaj. Rămâne doar să-l punem în evidenţă. 

Să zicem că o firmă a rămas singură pe un segment de piaţă în urma unor procese de fuzionare a firmelor sau a falimentului concurenţilor. Prin ce se deosebeşte de o agenţie a statului? Sunt câteva deosebiri esenţiale. Firma aceasta a rămas singură pe segmentul de piaţă, dar oricând poate apărea o firmă care încearcă s‑o concureze. Intrarea pe piaţă nu este închisă. De asemenea, această firmă nu primeşte ordine de la politicieni. În sfârşit, o altă trăsătură importantă a acestei firme este că nu are acces la fonduri comune la nivelul întregii societăţi. 

Putem introduce acum treptat ideea de agenţie a statului. Mai întâi caracterizăm ideea de firmă de stat. Nu este neapărat necesar ca această firmă să aibă acces la fondurile comune. Dacă este să facem presupunerea cea mai favorabilă, ea este chiar o sursă pentru fondurile colective. Firma de stat primeşte însă ordine de la politicieni. Ea poate fi totuşi concurată de firme care nu sunt de stat, în sensul precizat aici. 

Agenţiile statului sunt tot firme de stat, dar care au o trăsătură crucială suplimentară. Accesul în segmentul lor de activitate este închis concurenţei. 

Există o literatură vastă pe tema modului în care accesul este închis concurenţei. De regulă, tema dominantă este cea a folosirii forţei pentru a exclude concurenţa. Aici vom adopta adopta însă o versiune diferită: excluderea concurenţei se bazează pe o combinaţie de folosire a forţei şi persuasiune. ³ 

Felul în care este asigurată excluderea concurenţei nu este însă teribil de important aici. La urma urmei, nu ne interesează organizaţiile (firme, agenţii), ci instituţiile. Dacă lăsăm deci detaliile (importante numai din perspectiva studiului organizaţiilor) la o parte şi adăugăm la firme de stat şi agenţii, adunările controlate de către alegători (într-o democraţie), atunci statul a căpătat contururile necesare pentru a-l vedea în tabloul unde părea absent. 

Între Leviatan şi o lume a firmelor private

Poate mai vastă decât literatura cu privire la natura statului este cea privitoare la dimensiunile sale. Problematica ei este însă una ce ţine de filosofia politică şi ne interesează aici doar tangenţial. 

În literatura de care vorbeam sunt consacrate imaginile a două stări ipotetice extreme ale societăţii. La un capăt s-ar afla societăţile în care totul este de stat. Firmele sunt de stat. Orice problemă este rezolvată de către o agenţie a statului sau de către o adunare aleasă. Nu trebuie să identificaţi automat acest stat extins la maxim cu idealul comunist. ⁴ Unii autori sunt de părere c‑ar trebui extins foarte mult controlul democratic. ⁵ Criticii lor susţin că democraţia ar fi imposibilă într-o lume în care toate firmele aparţin statului. 

La polul opus se situează o societate ipotetică în care nu există decât firme private. Nu există nici firme de stat, nici agenţii de stat şi nici adunări care au puterea exclusivă de a da reguli. ⁶ 

Pe fondul acestor doi poli putem lămuri o chestiune care pare adesea să fie soluţionată unilateral. Intuiţia obişnuită este că Leviatan ar avea un ascendent în domeniul instituţiilor. El ar fi singurul în stare să emită reguli generale şi să asigure respectarea lor. 

Cine ar emite reguli în lumea firmelor private pare să fie întrebarea. Întrebarea are însă o presupoziţie criticabilă: aceea că regulile sunt făcute de legiuitori legitimi. Regulile sunt şi rodul evoluţiei, sunt descoperite în cadrul unor procese de constituire spontană a ordinii. De asemenea, nimic nu împiedică respectarea unor reguli formulate de către autori pricepuţi, dar care nu sunt decât nişte oameni foarte respectaţi şi atât. Procesul este tot unul de selecţie: oamenii se opresc asupra acelor reguli care creează cele mai bune condiţii pentru creşterea eficienţei acţiunilor. 

Următoarea întrebare pare să rămână însă fără răspuns: cum se asigură respectarea regulilor? Cui se adresează cele sau cei lezaţi de încălcarea regulilor? Întrebarea se bazează iarăşi pe o confuzie. Faptul că nu există monopol al statului asupra justiţiei nu antrenează logic concluzia că nu există un sistem al justiţiei. Atâta doar că în locul agenţiilor de stat care au monopol asupra justiţiei există firme concurente. ⁷ Raţionamentul poate fi extins asupra cazului furnizorilor de securitate. 

Care este rezultatul în materie de instituţii pe care-l putem obţine cu ajutorul acestor doi poli? Îi putem folosi pentru a filtra instituţiile. Unele vor apărea cu pregnanţă la un pol, altele la celălalt. ⁸ 

Fiecare cititoare sau cititor are, fără îndoială, idealurile sale politice. Ideea este de a le pună însă, pentru o clipă, în paranteze. După caz, atât Leviatanul, cât şi lumea firmelor private trebuie văzute într-o lumină cât mai roz. Leviatanul, de pildă, ar putea fi conceput ca o democraţie foarte cuprinzătoare; lumea firmelor private ar putea fi considerată ca una pe deplin paşnică. 

Nici instituţia proprietăţii private, nici cea a contractelor nu au sens la polul dinspre Leviatan. Chiar dacă Leviatanul este democratic, nu contractele, ci opţiunile publice primează în toate situaţiile. Nimeni nu încheie contracte cu nimeni, totul este decis în cadrul instituţiilor politice. 

La polul opus, instituţiile politice sunt cele care n‑au sens. Aceasta este o lume a proprietăţii private şi a contractelor. Instituţia contractelor este aici crucială. 

Rolul instituţiei contractelor

Trebuie să facem o deosebire între instituţia contractelor şi mulţimea contractelor. De ce ar avea însă nevoie părţile contractante de instituţia contractelor? 

Primul rol al instituţiei contractelor este să asigure o modalitate de sancţionare a persoanelor ca\-re‑ncal\-că un contract. Pentru aceasta, regulile trebuie să asigure posibilitatea recursului la un arbitraj imparţial, capabil să asigure respectarea contractelor. 

Al doilea rol al instituţiei contractelor este acela de a determina ce tipuri de clauze contractuale nu pot fi recunoscute ca valabile de către terţe părţi. Toată dezbaterea, de exemplu, cu privire la prostituţie poate fi redusă la analiza valabilităţii unui contract de furnizare de servicii sexuale în schimbul unor bani, bunuri sau servicii. Unii resping asemenea clauze contractuale, alţii socotesc că acesta este un contract ca oricare altul. 

Un rol înrudit cu cel de mai sus este cel de a determina ce clauze ale unui contract lezează alte părţi decât contractanţii. 

În sfârşit, dar nu în ultimul rând, instituţia contractelor are de‑nde\-pli\-nit şi rolul de stabilire a clauzelor implicite⁹ ale contractelor. Părţile contractante nu alcătuiesc şi nici nu prea au cum alcătui contracte cu clauze care să acopere toate situaţiile care pot interveni în viitor. Un exemplu tipic ar fi cel al situaţiei în care, într-un contract de închiriere, nu se prevede cu cât timp înainte trebuie să-şi anunţe proprietarul chiriaşul că trebuie să părăsească locuinţa. În caz de litigiu cu privire la preaviz, arbitra sau arbitrul ar trebui să fie în măsură să indice un termen. Este perfect posibil ca şi‑n lumea firmelor private intervalul respectiv să fie lung sau chiar foarte lung. ¹⁰ 

Note

¹ Pentru o introducere în problematica instituţiei contractelor v. Friedman[3, cap.12]. 

² Cititoarele şi cititorii dispun, în limba română, de o carte excelentă pe tema naturii firmelor, cea editată de către Williamson şi Winter[5]. 

³ S-ar putea să trebuiască să completăm povestea lui Mancur Olson[4] despre banditul sedentar cu una despre oratorul sedentar. 

⁴ Idealul comunist, aşa cum exista el în practica din Europa de Est, era acela al unui Leviatan exclusiv bazat pe organizare, nu pe instituţii. Este foarte probabil că acest ideal era, de fapt, diferit de idealul comunist al lui Marx. 

⁵ O carte emblematică pentru această tendinţă este cea a lui Samuel Bowles şi Herbert Gintis, Democracy and Capitalism (New York: Basic Books, 1986). Ea a fost tradusă în limba franceză cu titlul La démocratie post-libérale (Paris: La Découverte, 1987). 

⁶ Cred că intuiţia definitorie pentru acest pol este aceea că proprietatea privată este recunoscută şi apărată în mod spontan de către indivizi. A se vedea o formulare a acestei idei la Alchian: “Se pare că este un fapt că indivizii nu contemplează pasivi furtul proprietăţii altuia”(Alchian[1, p.129]). Ideea transpare oarecum şi din citatul din Alchian reprodus de Eggertsson[2, p.50]. Aici se vede cum Alchian susţine că eticheta, tradiţia şi ostracizarea joacă şi ele un rol în apărarea proprietăţii private. 

⁷ Pentru o analiză amănunţită a implicaţiilor apărării pur private a drepturilor de proprietate privată este recomandabilă lectura capitolului 18 din Friedman[3]. 

⁸ O discuţie mai avansată ar trebui să ţină cont de conexiunile cu problematica eficienţei.Ea ar trebui să răspundă la întrebarea “care sunt instituţiile care creează condiţiile care dau indivizilor posibilitatea de a calcula eficienţa şi de a o maximiza?”

⁹ În limba engleză, am vorbi despre default-uri. 

¹⁰ Dacă unora aşa ceva li se pare că este “socialism”, atunci şi‑n lumea firmelor private, firmele care se ocupă cu împărţirea dreptăţii ar putea cultiva acest gen de “socialism”. Am păstrat ghilimelele pentru că nu cred că termenul de “socialism” este folosit în chip adecvat aici. Este vorba mai mult de o ideologie a grijii pentru alţii. 

Bibliografie

[1] Armen Alchian. Economic Forces at Work, capitolul “Some Economics of Property Rights”, pp. 127–149. Indianapolis: LibertyPress, 1977.

[2] Thráinn Eggertsson. Economia neoinstituţională. Chişinău: Cartier, 1999.

[3] David Friedman. Law’s order: what economics has to do with law and why it matters. Princeton: Princeton University Press, 2000. <http://ddfr.best.vwh.net/laws_order/index.shtml>.

[4] Mancur Olson. Dictatorship, democracy, and development. American Political Science Review, 87(3):567–576, 1993.

[5] Oliver Williamson şi Sidney G. Winter, editori. Natura firmei. Timişoara: Sedona, 1997.