Atunci cand, in decembrie 1989, structurile regimului comunist s-au prabusit in mod neasteptat, societatea romaneasca incepea o lunga ucenicie a libertatii pentru care era putin pregatita, ca urmare a celor patru decenii de regim comunist, in care monopolul Partidului asupra intregii vieti sociale si politice a tarii fusese total. Spre deosebire de alte tari est-europene, in Romania anului 1989 societatea civila era aproape inexistenta, competitia politica abia incepea sa se structureze, odata cu noile partide politice, care aveau o slaba infrastructura si o minima experienta in sfera politicii.

Doua decenii ne despart astazi de momentul fondator al democratiei romanesti, care, prin contradictiile si misterele sale inca neelucidate, a lasat o amprenta puternica asupra dezvoltarii ulterioare a institutiilor politice si a mentalitatilor cetatenilor. In comparatie cu starea in care se afla in decembrie 1989, se poate spune ca Romania a parcurs un lung drum, ea fiind astazi membra cu drepturi depline a Uniunii Europene si ocupand un loc stabil in structura NATO. Societatea romaneasca, in ansamblul ei, a avansat rapid, insa mult mai repede decat institutiile si actorii politici care au guvernat-o, dovedind o flexibilitate si capacitate de adaptare superioara. Drumul parcurs a fost, adesea, dificil si imprevizibil, punctat, uneori, de momente dramatice, cand destinul tinerei democratii romanesti a fost in cumpana.

Evolutia sinuoasa a sistemului politic si constitutional romanesc, in ultimii 20 de ani, nu a facut decat sa confirme limitele fundamentale ale fragilei democratii care s-a nascut in decembrie 1989. Lipsite de o ancora stabila in sanul societatii civile, partidele politice au fost reprezentate in parlament pe baza unui sistem proportional ce a incurajat proliferarea numarului lor si faramitarea peisajului politic, fara ca reprezentantii cetatenilor in parlament sa se simta direct responsabili fata de acestia din urma. Majoritatea partidelor au preferat si cultivat un model centralizat si, adesea, nemeritocratic, in care reprezentarea si protejarea intereselor cetatenilor au trecut pe planul al doilea in favoarea luptelor de putere in culise. Concentrate excesiv in jurul liderilor si lipsite de autentice platforme electorale, majoritatea partidelor s-au transformat astfel, treptat, in veritabile retele oligarhice - multe dintre ele, la nivel local, aparute ca urmare a demantelarii si privatizarii structurilor de stat - care au obtinut treptat o substantiala putere economica, alaturi de influenta politica de care dispuneau anterior.

In mod previzibil, stilul care s-a impus in sfera politica a fost unul excesiv de personalizat si confruntational, marcat de interesele, adesea de scurta durata, ale retelelor clientelare si de mentalitatea pernicioasa a castigatorului care ia totul, prea putin sau deloc dispus la negocieri sau compromisuri rezonabile cu oponentii sai politici. In mod previzibil, pentru o lunga perioada, clivajele care au despartit partidele politice au fost de natura preponderent ideologica, ceea ce a incurajat radicalismul si extremismul in sfera politicii, in defavoarea unui stil pragmatic concentrat pe promovarea intereselor de lunga durata ale comunitatii. Una dintre cele mai convingatoare probe a stilului ideologic care a caracterizat (si inca mai marcheaza si astazi) sfera politica romaneasca o reprezinta dificultatile intampinate de catre societatea civila in incercarile ei de a aduce sub controlul alesilor sai serviciile secrete de informatii, a caror influenta majora asupra luptei politice a fost adesea criticata atat in presa romaneasca, cat si in cea internationala.

Momentul constitutional

In plan constitutional, situatia nu a fost mult diferita, ceea ce a facut ca procesul de constitutionalizare a libertatilor civile si politice cucerite in 1989 sa fie intarziat. Importanta momentului fondator in viata oricarei cetati nu trebuie subestimata, dupa cum nu trebuie pierduta din vedere nici semnificatia aparte a “momentului constitutional” care rezulta tocmai din faptul ca o adevarata Constitutie nu e impusa de guvernanti guvernatilor, ci trebuie sa reprezinte expresia finala a deliberarii si a vointei colective a poporului. De aici si dimensiunea simbolica a Constitutiei: aceasta exprima in ce fel de comunitate si in ce termeni indivizii doresc sa traiasca laolalta in viitor. Caci exista o diferenta fundamentala intre o Constitutie adoptata de popor si care nu poate fi modificata de guvernanti dupa bunul lor plac si una impusa acestuia de catre guvernantii sai, in functie de interesele lor de moment. O Constitutie impusa are o autoritate limitata si o putere de atractie redusa, in comparatie cu un text constitutional care reprezinta expresia reala a vointei celor guvernati, asa cum se reflecta ea in dezbaterile reprezentantilor acestora. Mai mult, o revolutie nu este pe deplin incheiata decat atunci cand principiile fundamentale care au stat la baza ei si-au gasit o adecvata exprimare si institutionalizare in textul unei Constitutii care reprezinta si protejeaza, in mod adecvat, interesele de lunga durata ale natiunii, pe baza principiilor constitutionalismului (prin care se intelege guvernare limitata).

Constitutia din 1991 a fost, initial, redactata si adoptata in graba, la initiativa fostului Front al Salvarii Nationale, intr-un climat politic incert, marcat de ocazionale episoade violente si dominat de figuri marcante ale regimului comunist, cu o dubioasa experienta si expertiza politica. Ideea unui text constitutional care sa serveasca drept garant al drepturilor fundamentale ale individului si ca un mijloc de limitare a puterilor in stat a fost, in mare parte, straina parintilor fondatori ai Constitutiei romanesti, care nu fusesera preocupati de lipsa unui autentic constitutionalism in spatiul politic romanesc. Intregul context in care a fost schitata si adoptata Constitutia, in toamna anului 1991, a fost marcat de puternice interese si clivaje politice care au impiedicat o dezbatere colectiva rationala asupra semnificatiei si limitelor proiectului ce avea sa fie votat de cele doua Camere ale parlamentului si supus, ulterior, unui referendum lipsit de sens, in decembrie 1991. In mod paradoxal, singurele tari est-europene care s-au grabit sa adopte o Constitutie au fost Romania si Bulgaria, adica tocmai statele care au inaintat cel mai putin pe calea reformelor politice si economice in anii 90. De aici si sentimentul (din pacate, justificat) ca ceea ce s-a urmarit, in realitate, a fost doar crearea unei aparente de constitutionalism care sa ascunda imensul potential de voluntarism si arbitrariu politic aflat la dispozitia noilor elite politice ajunse la putere imediat dupa 1989.

Regimul politic care a luat nastere in Romania a fost astfel unul semiprezidential, in care puterea executiva a fost impartita intr-o maniera neclara— si uneori chiar conflictuala — intre presedinte (ales direct de catre popor) si guvern (format ca urmare a obtinerii majoritatii locurilor in parlament). Atat Constitutia din 1991, cat si revizuirile care i-au fost aduse ulterior nu au reusit sa clarifice si sa armonizeze raporturile intre principalele puteri in stat, lasand deschisa posibilitatea aparitiei a doua “puteri executive” (presedintele si guvernul) si a unui derapaj autoritar atat al puterii executive, cat si al celei legislative.

Efectele acestui defect de nastere a regimului constitutional romanesc nu s-au lasat asteptate, conducand la o balanta precara a puterilor care a dat nastere, uneori, unor importante disfunctionalitati si blocaje institutionale. Alaturi de neclaritatile in relatiile dintre puterea executiva si cea legislativa, trebuie mentionata, aici, fragilitatea sistemului juridic manifestata prin excesiva sa dependenta de structurile politice, puternic criticata atat in presa independenta romaneasca, cat si in rapoartele Uniunii Europene. La acestea s-a adaugat identitatea neclara si precara a Curtii Constitutionale, o institutie care si-a gasit cu greu rolul in peisajul politic si care a avut in cadrul sau judecatori cu un trecut dubios, putin deschisi fata de autenticele principii ale constitutionalismului.

Institutionalizarea perversa

Toate aceste disfunctionalitati institutionale au fost posibile din cauza a ceea ce, in literatura de specialitate, poarta numele de institutionalizare perversa, care este, in fond, caracteristica oricarei democratii neconsolidate, unde institutii “virtuoase” coexista cu institutii “perverse”. Ea s-a manifestat in practica prin existenta unor puteri tutelare neclar definite; a unor domenii de autoritate si influenta care nu s-au aflat sub controlul reprezentantilor alesi ai poporului; a unor disfunctionalitati majore si practice discriminatorii in cadrul regimului electoral (care au facut posibile fraude electorale); a unor servicii secrete care nu s-au aflat sub controlul parlamentului si ale caror bugete au fost excesive in raport cu alte activitati vitale ale statului.

Raportul pe care Comisia prezidentiala l-a inaintat presedintelui Basescu, cu catva timp in urma, si-a propus sa discute critic si nepartinic aceste probleme, pentru a sugera solutii practice care sa rezolve o mare parte din disfunctionalitatile sistemului politic si constitutional romanesc. Presedintele insusi a ales din textul Comisiei zece recomandari care au starnit deja reactii puternice. Ii invit atat pe oponentii presedintelui, cat si pe toti cetatenii interesati sa citeasca cu atentie raportul Comisiei. Personal, raman un fervent aparator al principiului bicameralismului, in conditiile in care atributiile celor doua Camere vor fi redefinite pentru a le acorda atributii si competente diferite. Dupa cum raman convins ca esentiala este crearea unui echilibru intre puterea executiva si cea legislativa, in conditiile in care vom reusi sa garantam independenta puterii judecatoresti. Revizuirea Constitutiei este, insa, un subiect delicat, care risca sa devina prea usor tinta unor facile manipulari politice. De aceea, in calitatea pe care am avut-o de presedinte onorific al acestei Comisii, imi ingadui sa invit opinia publica sa priveasca recomandarile ei doar ca puncte de plecare pentru o dezbatere publica susbtantiala si rationala de care avem mare nevoie astazi. Consolidarea regimului democratic romanesc reclama astazi, mai mult ca niciodata, restaurarea constitutionalismului, adica o guvernare limitata, in conditiile in care suverana este legea, si nu vointa potential despotica a unui individ sau a unui grup de interese. Este acum randul cetatenilor si al alesilor lor sa-si spuna cuvantul si sa decida din nou asupra Constitutiei pe care o doresc cu adevarat.

*Articolul a aparut initial in Revista 22, nr. 986 din 27 ianuarie 2009.