În ultimii 30 de ani, lucrarea lui John Rawls „O teorie a dreptăţii” este cea mai discutată printre filosofii şi eticienii care tratează această problemă.

Filosoful american are drept intenţie să furnizeze o definiţie procedurală a dreptăţii prin care să asigure un tratament egal al fiecăruia şi, în consecinţă, eliminarea discriminărilor, acestea fiind specifice definiţiilor de tip distributiv ale dreptăţii.

Ca dovadă a angajamentului său faţă de o definiţie procedurală a dreptăţii este faptul că Rawls este un puternic critic al definiţiilor dreptăţii care implică discriminarea, adică al definiţiilor de tip distributiv. În acest sens se adresează el utilitariştilor care se conduc după principiul maximei utilităţi pentru cei mai mulţi cu costuri minime. Rawls arată că pentru utilitarişti dreptatea este o specie a utilităţii,adică rezultă din aplicarea principiului utilitarist, ori dacă se procedează astfel unii oameni obţin beneficiile iar alţii plătesc costurile, ceea ce pentru Rawls înseamnă că unii oameni, cei care plătesc costurile, sunt luaţi ca mijloace de cei care obţin beneficiile; astfel, definiţia dată de utilitarişti dreptăţii (e drept să se obţină maxime beneficii pentru cei mai mulţi cu minimum de costuri) implică discriminare, este una de tip distributiv (vom arăta în paragraful următor că aceată critică nu i se aplică şi lui Mill şi nci unui utilitarist care gândeşte ca Mill).

Rawls consideră că poate asigura caracterul procedural al definiţiei pe care o propune în măsura în care, prin acceptarea definiţiei, fiecare obţine avantaje; cum vom arăta însă în continuare, faptul că fiecarte obţine avantaje din aplicarea definiţiei nu este echivalent cu non-discriminarea, ba chiar în anumite situaţii obţinerea avantajelor nu poate fi realizată decât prin discriminare. Acesta este motivul pentru care, în pofida opiniei lui Rawls, plasăm în mod critic definiţia dată de el dreptăţii printre cele distributive, iar nu printre cele procedurale.

Rawls arată că, pentru ca definiţia dată de el dreptăţii să funcţioneze, adică să fie acceptată şi aplicată, trebuie îndeplinite două condiţii preliminare.

Prima este ca oamenii să acţioneze ca mutual dezinteresaţi, altfel spus, comportamentul raţional este acela care spune că fiecare să-şi urmeze propriul interes şi să se dezintereseze de interesele celorlalţi.

Este uşor de observat că această condiţie e dificil de îndeplinit, nu doar în cultura română, celebră pentru vorba cu capra vecinului, ci în orice cultură, întrucât resentimentul este un dat psihologic universal, cel puţin atunci când nu este supus unei atente şi perseverente constrângeri prin educaţie.

A doua condiţie este ca oamenii să fie acoperiţi cu un văl de ignoranţă în privinţa poziţiilor pe care le vor ocupa atunci când se va aplica definiţia dreptăţii propusă. Acest văl de ignoranţă are menirea de a nu-i lăsa pe oameni să vadă dacă ei vor fi doar contributori sau doar beneficiari atunci când se va aplica definiţia. E analog cu asigurările de sănătate, dacă cineva ar ştii că nu se îmbolnăveşte niciodată, nu ar mai plăti asigurarea.

Desigur, când vorbeşte de vălul de ignoranţă, Rawls nu se referă la condiţiile generale sociale, la reguli generale etc, ci la situaţia concretă a fiecărui individ într-o practică (instituţie) când se aplică definiţia.

Trebuie spus însă că e greu să existe un astfel de văl de ignoranţă în aceste privinţe pentru că oamenii ştiu, de exemplu, ce educaţie au, ce competenţe, ce poziţii au ocupat anterior etc.

Să acceptăm însă de dragul discuţiei că aceste condiţii ar fi realizate.

Rawls consideră că dreptatea este asigurată prin aplicarea concomitentă a două principii (principiile fuseseră formulate şi într-un articol, „Dreptatea ca echitate”, anterior lucrării „O teorie a dreptăţii”; le vom expune într-o formulare care le face mai clare).

Primul principiu stipulează că toţi participanţii la o practică (instituţie) se bucură de un grad maxim de libertate, egal cu al celorlalţi.

Acest principiu are menirea să atragă atenţia că definiţia se aplică în situaţii concrete, anume celor implicaţi în obţinerea unor bunuri (e lipsit de sens să cer o recalculare a salariilor într-o firmă în care nu lucrez). El este un principiu procedural. Rawls are grijă să specifice că fiecare trebuie să se bucure de un grad egal de liberate, ori este ştiut că dreptatea procedurală este cea care, prin excelenţă, asigură libertatea indivizilor; nu numai că Rawls vorbeşte de tratamentul egal, adică de libertate egală de iniţiativă, ci şi de un grad maxim de libertate (într-un anume fel, stipularea acestui maxim este redundantă pentru că, din moment ce toţi sunt trataţi la fel, deci şi cei care propun regulile, se înţelege că nimeni n-ar dori mai puţină libertate, ci maximum). Încă o dată, acest prim principiu este procedural.

Al doilea principiu are două părţi.

Prima parte a lui spune că, într-o practică, funcţiile nu se ocupă arbitrar; adică nu se ocupă după bunul plac, ceea ce înseamnă că se ocupă procedural, de exemplu prin concurs liber, deschis în mod liber tuturor. Această parte a celui de-al doilea principiu este procedurală; ea este o aplicaţie a primului principiu la cazul ocupării posturilor dintr-o practică. Ne puteam întreba în ce privinţă să se bucure în mod egal participanţii la practică de maximum de libertate; un exemplu important este că ei trebuie să se bucure de maximum de libertate în mod egal, în cazul ocupării posturilor.

A doua parte a celui de-al doilea principiu spune că inegalităţile rezultate din ocuparea posturilor trebuie să fie în avantajul tuturor.

Prin inegalităţi nu se înţeleg simplele diferenţe de posturi, ca de exemplu aceea dintre portarul din faţă de la minister şi cel din spate, prin inegalităţi se înţeleg acele diferenţe de posturi care aduc avantaje dorite de toţi, ca de exemplu aceea dintre portar şi ministru.

Şi această parte a principiului este în ea însăşi procedurală; din moment ce şi portarul şi ministrul au obţinut poziţiile respective cu respectarea primei părţi a principiului şi din moment ce îşi păstrează posturile înseamnă că ele sunt în avantajul fiecăruia, chiar dacă în mod inegal.

Dacă s-ar fi mulţumit să ia principiul aşa cum sună el, Rawls ar fi rămas în cadrul unei definiţii procedurale a dreptăţii. Din păcate, el dă o interpretare distributivă a acestei părţi a principiului doi, folosindu-se tocmai de ambiguitatea termenului „avantaj”. Astfel, Rawls se gândeşte la situaţia în care s-ar obţine nişte beneficii suplimentare şi urmăreşte ca şi aceste beneficii să producă avantaje pentru toţi participanţii la o practică. Înţelegem mai bine dacă luăm un exemplu. Dacă într-o fabrică muncitorii au primit un salariu S conform cu contractul de muncă, în cazul în care s-ar obţine un surplus de profit, Rawls pretinde ca acesta să fie împărţit, fie şi inegal, între patroni şi angajaţi. Pe drept cuvânt, Nozick îi atrage atenţia că această interpretare pe care o dă definiţiei propuse de el îl face pe Rawls adept al dreptăţii distributive, pentru că unii oameni sunt luaţi ca mijloace pentru alţii, anume cei care câştigă mai mult sunt luaţi ca mijloace pentru cei care câştigă mai puţin. Intuiţia comună nu se revoltă în faţa acestei situaţii, dar dacă privim cinstit lucrurile, e clar că e vorba de o discriminare. De asemenea, e clar că a doua parte a celui de-al doilea principiu e satisfăcută dacă privim global situaţia pentru că fiecare are un avantaj; pe când, dacă privim două momente temporale distincte (când s-a făcut contractul de muncă şi când se obţine surplusul de profit) şi încercăm să aplicăm principiul cum face Rawls, separat pentru fiecare moment, ajungem la discriminare, cum bine spune Nozick. De atfel, e uşor de observat că, în cazul unui faliment, angajaţii nu sunt participanţi şi la dezavantaje (există, evident, situaţii când nu s-au prevăzut fonduri de siguranţă pentru plata salariilor, dar acestea sunt excepţii şi oricum nu despre aste e vorba, ci despre faptul că prin faliment, patronul îşi pierde complet capitalul, în vreme ce angajatul îşi păstrează forţa de muncă).

E o altă discuţie, pe care nu o facem aici, deşi ar fi interesantă, cum ar sta lucrurile dacă în partea a doua a principiului s-ar fi stipulat că inegalităţile trebuie să fie atât în favoarea, cât şi în defavoarea tuturor, adică să se împartă nu doar avantajele, ci şi dezavantajele, chiar dacă inegal, între toţi participanţii la practică. Totuşi, un lucru merită să-l reţinem: chiar dacă de obicei spunem că dreptatea este despre cum să împărţim câştigurile, cu siguranţă dreptatea este şi despre cum să împărţim pierderile. Chiar dacă ne trezim frecvent în faţa unor astfel de situaţii, din păcate, meditaţia filosofică asupra lor este mai puţin dezvoltată.