Istoria Bisericii Ortodoxe Române, organic întreţesută de la bun început cu istoria statului naţional român, este istoria unei surprinzătoare alianţe împotriva naturii.

Consiliul Suprem de Apărare a Ţării a fost convocat la cererea preşedintelui Traian Băsescu pentru a analiza situaţia creată de secetă şi a lua măsuri pentru a combate efectele sale negative. După asigurarea unei justiţii independente sau a unor resurse energetice adecvate ritmului intern de consum, încă un domeniu civil intră în mod curios pe agenda unei instituţii ale cărei atribuţii se reduc statutar la a dezbate, formula şi implementa strategia naţionala de securitate.

O treime dintre români – adică nici mai mult, nici mai puţin de 7 milioane dintre compatrioţii noştri – se delectează în mod regulat cu o ţigară. N-au altă vină decât aceasta. Nu fură şi nu ucid – fumează, din când în când, o ţigară. Dar acest lucru este de-ajuns pentru ca statul să le declare război. Criminali fără victime, ţinta oprobiului oficial, ei, fumătorii, sunt astăzi – precum ereticii în vremurile medievale – minoritatea persecutată în numele binelui şi adevărului la a căror lumină rămân cu obstinaţie orbi.

Conflictul politic din prezent, prilej de pasiuni populare şi interminabile dezbateri, nu ar provoca probabil atâta nelinişte, stupoare şi înflăcărare dacă, atât observatorii pasivi cât şi cei angajaţi partizan, l-ar circumscrie – cum este absolut necesar, de altfel – strict cadrului constituţional în care se desfăşoară.

Conflictul latent dintre "aripa de centru-dreapta" şi "aripa de dreapta" din interiorul PNL (cum erau prezentate cele doua mari grupuri rivale din partid în cursul anului electoral 2004 şi chiar la începutul anului 2005), redenumite ulterior gruparea Patriciu-Tăriceanu şi gruparea Stoica-Stolojan, este pe cale, după un an de zgomotoase confruntări publice, să îşi afle deznodământul prin constituirea unei noi formaţiuni politice liberale: Partidul Liberal-Democrat.

Strămoşii noştri, romanii, distilând evenimentele timpului lor, au lăsat moştenire posterităţii formula care – în mod neverosimil, dar din nefericire adevărat – face posibilă curmarea libertăţii tuturor cu asentimentul tacit al victimelor, sau cel puţin al majorităţii acestora. Violenţa – sau ameninţarea directă cu violenţă – nu poate constitui decât un mijloc provizoriu de abolire a libertăţii : mai devreme sau mai târziu oamenii vor rispota şi vor obţine libertatea chiar şi cu preţul vieţii ; prin urmare, orice despotism de lungă durată este forţat să apeleze la mijloace mai blânde pentru a atinge, menţine şi perpetua dominaţia sa asupra societăţii. Două sunt mijloacele pe care istoria, în nenumărate ocazii, le-a confirmat şi reconfirmat drept cele mai sigure căi de a distruge libertatea cu blândeţe : pâinea şi circul. Chiar şi astăzi, formula continuă să aibă acelaşi succes ca în vremurile în care a fost inventată. Întreg edificiul statului providenţial în care trăim are de fapt la bază vraja acestei vechi escrocherii. Şi cum momentele tradiţionale de sărbătoare sunt cel mai bun prilej de a observa manifestările grosolane ale formulei pâine şi circ, sărbătorile de iarnă pe care suntem în curs de a le celebra ne oferă o mare şi bogată varietate de exemple.

Ieşirea recentă a Partidului Conservator din coaliţia de guvernământ lasă în urmă un guvern nesigur de încrederea legislativului. In opinia majorităţii comentatorilor politici perspectiva unui guvern minoritar trezeşte suspiciune şi este văzută ca un dezavantaj. La baza acestei opinii stă următorul raţionament : guvernarea minoritară implică un grad mai mare de instabilitate politică şi, prin urmare, ţara ar fi handicapată de existenţa unui guvern slab, incapabil de a trece noi acte legislative prin Parlament şi ameninţat în permanenţă cu un vot de blam.  În realitate, un guvern minoritar ar fi cât se poate de benefic pentru România.

Liberalismul este o filozofie politică universalistă, atât prin susbtanţă cât şi prin formă. Naţionalismul, pe de altă parte, îşi extrage seva din reliefarea unei comunităţi de limbă, tradiţii şi obiceiuri a unor indivizi localizaţi precis în spaţiu şi timp. Şi totuşi, cele două perspective – deşi la nivel fundamental antitetice – se intersectează pentru o scurtă perioadă în istoria politică modernă care a dat naştere statului-naţiune. Aniversarea zilei naţionale de 1 decembrie  este o bună ocazie – din perspectiva semnificaţiilor pe care le implică – de a pune în discuţie relaţia dintre naţionalism şi liberalism.

Este ultima sintagma care naste discutii aprinse in media si cercurile politice interne si internationale. Intreruperea furnizarii de gaz catre Ucraina de catre Gazprom, la inceputul acestui an, a declansat o veritabila psihoza in randul guvernelor europene. In consecinta, procesul de liberalizare a pietei energiei in UE tinde sa fie abandonat in schimbul unei “strategii de securitate europene” menita sa reduca - desigur, prin interventii concertate ale guvernelor europene - dependenta de resursele rusesti de gaz natural. […] “Securitatea energetica” nu este in definitiv decat produsul insecuritatii politicii internationale de putere. A lasa statele sa “vindece” cu aceleasi instrumente o problema produsa de state nu este o solutie, ci o escamotare a problemei.

Polemica recentă provocată de prezenţa simbolurilor religioase în şcolile publice subliniază un aspect important al limitelor şi deficienţelor structurale proprii sistemului public de învăţământ. […] Din momentul în care învăţământul este organizat şi administrat de stat, acesta devine inevitabil subiectul şi obiectul luptei dintre viziuni, doctrine şi programe politice şi ideologice antinomice.

Nişte locuitori din cartierul Ferentari nu îşi achită facturile la utilităţi. Achiziţionează serviciile pe care le doresc prin agresiune asupra proprietăţii legitime a altora – sau furt. Dar furtul nu era de-ajuns. Când furtul nu mai este tolerat, îi ia locul violenţa deschisă împotriva proprietăţii şi vieţii celorlalţi. Astfel, o cvasi-minoritate speră să ia ostatic un întreg oraş, ba chiar o societate întreagă. Singurul ei scop e – nici mai mult nici mai puţin – decât să i se recunoască dreptul de a fura în continuare.

Nedumerit de libertatea prea largă existentă în momentul de faţă pe piaţa forţei de muncă din domeniul vânzărilor imobiliare, un deputat PNL – "liberal", va să zică (şi, în plus, preşedinte al unei asociaţii patronale) –  intenţionează să pună în dezbatere în Parlament un proiect de lege pentru reglementarea profesiei de agent imobiliar, citez "în conformitate cu standardele europene din domeniu" – care, de altfel, nu există.

La baza construcţiei europene a stat o idee de inspiraţie liberală : abolirea barierelor naţionale în calea comerţului şi constituirea unei pieţe comune. Obiectivul urmărit de parinţii fondatori ai Comunităţii Europene era un continent prosper în care conflictele sângeroase dintre statele-naţiune europene să devină un capitol închis în paginile cărţilor de istorie. Din nefericire însă, Uniunea Europeană a eşuat în a-şi asuma ca fundament viziunea liberală, singura capabilă să aducă atât cea mai mare prosperitate tuturor locuitorilor Europei cât şi pace durabilă pe vechiul continent.

Pe măsură ce barierele vamale şi legislaţia protecţionistă a fost înlăturată prin tratatele europene care au urmat fondării pieţei comune la Roma în 1957, o reţea din ce în ce mai stufoasă de instituţii şi birouri au luat în primire sarcina de a reglementa piaţa comună – o activitate desfăşurată cu o energie şi la o amploare mai impresionantă de la un an la altul. Astfel, piaţa comună europeană a ratat şansa de a fi şi o piaţă liberă.

Uniunea Studenţilor din România (USR) a adresat Guvernului un pachet de revendicări care, odată satisfăcute, ar conduce, în opinia membrilor acestei organizaţii, la ameliorarea calităţii învăţământului universitar autohton şi la remotivarea studenţilor.

În Bucureşti traficul e infernal la orele de vârf. Coloane încremenite de automobile care se deplasează cu viteza melcului, întârzieri la locul de muncă, urlete, înjurături, nervi—prea mulţi nervi. În toată ţara, infrastructura rutieră e rudimentară şi, cel mai adesea, într-o stare deplorabilă. Accidente frecvente, uzură prematură a vehiculelor, cheltuieli suplimentare pentru şoferi, urlete, înjurături, nervi—prea mulţi nervi. Consiliul General şi Primăria Bucureşti au o soluţie, după model londonez—taxarea (suplimentară) a circulaţiei în centrul capitalei. Guvernul vine şi el cu proiecte: reabilitări (permanente) de drumuri, taxe noi pentru şoferi, construcţii de autostrăzi, credite de la BERD sau alte instituţii financiare, parteneriate public-privat, fonduri structurale UE. Ceva totuşi nu ni se pare în regulă : deşi plătim (taxe) nu primim serviciul plătit; ba mai mult, ni se cere în schimb—da, aţi ghicit deja!—sa mai plătim câteva taxe, la vedere sau mai convulute.

Contrar aparenţelor, Ion Iliescu n-a fost unul dintre înaltele personaje de partid şi de stat sub oblăduirea cărora maşina de represiune comunistă a distrus vieţile a sute de mii de oameni şi a înfăptuit nenumărate crime. Nu, a fost o victimă şi un dizident politic; da, aţi auzit bine, un dizident politic şi încă una dintre marile figuri ale dizidenţei anti-comuniste româneşti.

Contrar definiţiilor obişnuite care descriu liberalismul ca o doctrină sau o ideologie politică printre altele – mai vechi sau mai noi, mai mult sau mai puţin coerente ori respectabile – iar democraţia ca regimul politic în care fiecare cetaţean are un număr de drepturi garantate, cele două noţiuni desemnează în realitate două filozofii politice distincte, chiar contradictorii.

Un ceas amplasat pe terasa Cercului Militar Naţional, inaugurat încă de anul trecut cu mare fast de ministrul apărării, măsoară timpul rămas până la intrarea în vigoare, la 1 ianuarie 2007, a Legii nr. 395 din 16/12/2005, privind suspendarea serviciului militar obligatoriu în armată şi trecerea la serviciul militar pe bază de voluntariat. Mai sunt exact 107 zile până când serviciul militar obligatoriu pe timp de pace va fi desfiinţat. Mai sunt exact 107 zile până când confiscarea conştiinţei în numele patriei-naţiune va fi parţial abolită.

Ministrul culturii a anunţat pe un aer triumfalist că Guvernul şi Casa Regală au ajuns la un acord de principiu prin care statul va răscumpăra domeniul Peleş imediat după ce acesta reintră în posesia proprietarilor săi legitimi. Satisfacţia sa personală şi profesională, în calitate de ministru, e explicabilă. Ceea ce nu se explică însă e raţionalitatea unei astfel de achiziţii.

Manifestaţia organizată săptămâna trecută de comunitatea homosexuală din România şi contramanifestaţiile organizate de diverse grupuri care se recomandă drept apărători ai eticii creştine au divizat opinia publică autohtonă în două: o parte a răspuns favorabil cerinţelor comunităţii homosexuale, inclusiv solicitării privind legalizarea mariajelor între persoanele de acelaşi sex, în timp ce o altă parte s-a declarat categoric împotriva extinderii principiului egalităţii în drepturi la cazul particular al relaţiilor matrimoniale  homosexuale. Care e răspunsul liberal la această polemică?

Sub presiunea integrării europene, discriminarea pozitivă a fost adoptată de autorităţile române ca bază pentru o serie de politici publice menite să asigure ameliorarea condiţiilor socio-economice a unor grupuri considerate dezavantajate. Exemplele cele mai elocvente în spaţiul autohton sunt diversele măsuri legislative şi administrative adoptate în favoarea comunităţii rrome. Două categorii de argumente se aduc în favoarea discriminării pozitive– argumente etice şi argumente structural-funcţionale. Ambele sunt însă, la o analiză mai atentă, imposibil de susţinut.

Săptămâna viitoare va intra în vigoare o nouă taxă: aşa-numita taxă pe viciu. Din motive metodologice şi de expedienţă legislativă, noua taxă va lua forma unei creşteri a accizelor pe tutun şi băuturi alcoolice, dar procentul adiţional colectat va avea o destinaţie separată: fondul asigurărilor medicale al Ministerului Sănătăţii.

Comunismul a fost, fără îndoială, un regim politic al represiunii si al crimei justificate ideologic. Însă nu a fost doar atât. Pentru unii, comunismul a fost – şi probabil (de ce nu?) mai este încă – un regim benefic, pozitiv, "progresist". O analiză corectă a comunismului trebuie să ţină cont şi de această dimensiune, mai ales atunci când ea pare să constituie opinia majorităţii.