Imi voi permite cateva remarci scurte referitoare la subiectul articolului Andreei Vass, “Aritmetica puterii cunoaşterii”, publicat de Liberalism.ro in data de 29 septembrie. Din punctul meu de vedere, articolul atinge o serie de probleme importante, insa esueaza in aceea ca nu clarifica cauzele situatiei semnalate, ramanand la nivelul unui inventar de statistici neinterpretate si a unei pledoarii ambigue in favoarea unor politici (de orientare “europeana”).

Care sunt cei mai mari capitalişti români? Cu siguranţă îmi veţi spune că afaceriştii. Totuşi, lucrurile nu stau deloc aşa. Am o oarecare experienţă personală în acest domeniu  şi pot mărturisi cu mirare că principalii susţinători ai capitalismului, în spaţiul public, sunt studenţi cu studii tehnice sau profesori universitari, două grupuri ale căror destine sunt mai degrabă legate de bunăvoinţa sectorului public, social-democrat până în măduva oaselor, decât de mediul competitiv al sectorului privat. Cum se face că tocmai cei care au destul de mult de pierdut de pe urma privatizărilor şi dereglementărilor pe care le susţin, sunt pentru capitalism—principial, activ, fără echivoc—pe când cei care au făcut averi (legitime!) din minima liberalizare din ultimul deceniu, nu au nimic de spus sau chiar mai rău?

Milton Friedman (31 iulie 1912 — 16 noiembrie 2006) a fost cel mai vizibil susţinător al libertăţii în spaţiul public american. Un economist eminent, cu importante contribuţii teoretice şi practice, laureat al premiului Nobel pentru Economie şi captivant orator, Friedman a reuşit să comunice cu publicul larg, cu sinceritate şi convingere, despre cele mai importante teme, de fiecare dată când libertatea individuală şi prosperitatea economiei de piaţă au fost în primejdie. Mesajul lui Milton Friedman a fost mereu lipsit de tehnicalităţi economice, însă argumentele sale au fost întotdeauna fundamentate pe o erudiţie şi expertiză ştiinţifică greu de egalat.

Este aşadar cât se poate de oportun ca astăzi, odată cu decesul său, să ne aducem aminte de nenumăratele sale contribuţii la cauza libertăţii, la înţelegerea fenomenelor economice şi politice.

Milton Friedman is dead. He left us a much brighter world than the one he found when he first started his spectacular career as a scientist, first and foremost, and as a public, unashamed, principled advocate for freedom.

I will not bore you with links and clumsy overviews of this great man’s work. You can find far better commentary on that elsewhere. I will instead share with you how this giant, who graciously offered us a welcoming shoulder, influenced my life:

My first contact with real economics came in the form of Gary S. Becker’s An Economic Approach to Human Behavior, having previously only read bland, uninspired introductory texts. Becker’s work convinced me that “there might be something about this ‘economics’ business after all”, but I was soon caught up with what I considered to be a far more worthy use of my time, the politics of individual freedom. This is where Milton Friedman came in.

Friedman showed me, in a very personal manner, that you can be a scientist, a world-renowned and respectable scientist, and still be passionate and convincing about the important things in life. Friedman showed me a way out of my political dogmatism, by convincing me that science was “with us”, not “against us”; that telling the truth was the best defense of freedom one could hope for.

Friedman brought hope and enlightenment to thousands of freedom lovers just like myself. His work single-handedly drove me to try and become the best scientist I could, something which I’m now determined, more than ever, to keep going.

His tremendous and successful efforts—both as a dedicated and innovative scientist of positive economics and as an advocate of sane, efficient, libertarian policy—will be a source of continuous inspiration.

Milton Friedman will be sorely missed. Our thoughts should now turn, I think, to Rose Friedman, his wife and life-long intellectual companion, his son David Friedman, an accomplished economists, lawyer and libertarian author in his own right, the Friedman Foundation and, not least of all, the honor of carrying on this man’s intellectual legacy.

Atunci când avem un prieten cu mari datorii, îl certăm pentru cât cheltuieşte, nu pentru că nu-şi creşte venitul. Nu spunem unui beţiv că dacă-şi ia o a doua slujbă atunci va putea să-şi continue cheltuiala în acelaşi ritm. Şi statul are un buget însă în acest caz, lucrurile sunt privite altfel, fără vreun motiv serios. Cel puţin asta este atitudinea politicienilor ahtiaţi după controlul de fonduri publice, parcă dezinteresaţi (sau mai rău, inconştienţi) că asta implică mai puţini bani în mâini private, o sărăcire a acelor mâini private.

Ţările producătoare de pantofi au reuşit să impună tarife vamale, începând de sâmbătă (7 octombrie), la nivel de Uniune, pe pantofii de piele, de 16,5% pentru China şi 10% pentru Vietnam. Deşi în trecut o majoritate a celor 25 de state membre a respins măsura, insistenţa unor ţări ca Italia şi Spania a dat roade: cu un vot ambiguu, 12 contra, 9 pentru şi 4 abţineri, măsura trece ruşinos. Mai grav este că nu ştim ce şi cui au trebuit să promită pentru acest târg păgubos.

Poate e prea devreme să fim eurosceptici, însă ar fi bine să evităm îmbulzeala de anul viitor şi să devenim de pe acum măcar eurocircumspecţi. Asta mai ales pentru că beneficiile pe termen scurt ale aderării vor fi însoţite de dezavantaje pe termen lung.

Orice ziarist care se respectă va include şi scăderea pronunţată a ratei natalităţii pe lista marilor probleme cu care se confruntă Europa. Problema pare evidentă, însă este oare reală? Răspunsul meu este că doar parţial. Îngrijorările legitime sunt mai degrabă cauzate de programele guvernamentale redistributive decât de natalitatea propriu-zisă. În orice caz, colapsul mult temut nu este nici pe departe inevitabil.

România are grave probleme de siguranţă naţională! Şi chiar dacă nu are, niciodată nu e timpul pierdut, nu-i aşa? Deocamdată, nesiguranţa românilor nu vine atât de la Al-Qaida, cât de la propria lipsă de independenţă, de la sentimentul de neputinţă şi frică. Asta da nesiguranţă naţională!

Frecvent şi pe bună dreptate i se reproşează învăţământului universitar din România eşecul în a produce absolvenţi ce deţin calificările cerute pe piaţa muncii şi faptul că, în consecinţă, multe facultăţi produc şomeri. Toate acestea sunt cât se poate de adevărate, însă în discuţia acestei probleme se ignoră întotdeauna o soluţie simplă, dar eficientă: certificarea privată.

Piaţa dă verdictul final asupra activităţii managementului, iar acţionarii sunt piaţa. Frica de o noua oligarhie a CEO-ului este nejustificată, iar a spune că un sistem concurenţial, bazat pe proprietate privată, nu este „capitalism”, înseamnă a nu înţelege ambele noţiuni.