Nu de puţine ori ne-a fost dat să asistăm la o serie de manifestări emoţionale în favoarea sau împotriva proprietăţii private. Concetăţeni de-ai noştri, grupaţi sub numele de politicieni, parcurg - precum nişte actori pricepuţi - toate stările afective atunci când vorbesc despre proprietatea privată. De la cristalinul lacrimilor care li se strâng în colţul ochilor atunci când se pronunţă în favoarea restituirii proprietăţilor confiscate abuziv în timpul regimului comunist, până la încleştarea din glas atunci când înfierează „capitalismul sălbatic” de sorginte balcanică, politicienii români fac dovada deţinerii unor abilităţi demagogice care le-ar stârni invidia chiar şi celor mai savuroase personaje ale lui Caragiale. În viziunea îngustă şi duplicitară a politicianului, economia de piaţă poate exista în absenţa dreptului de proprietate şi a acumulării de capital care însoţeşte schimburile voluntare ale drepturilor de proprietate.