„Cu cine ţii?” Iată o întrebare care are sens când vine vorba de fotbal, de tenis sau de snooker. Totuşi, ea e perfect absurdă când este pusă cu referire la politică. Desigur, într-un regim parlamentar politica este şi ea o formă de competiţie. Însă diferenţele dintre competiţia politică şi cea sportivă sunt importante.

Cetăţeni, în sensul tare al cuvântului, nu sunt decât membrii societăţii civile, persoanele care nu deţin nici o funcţie publică. Ei sunt cei care se bucură – şi care trebuie să se bucure în mod necesar – de drepturi. Ceilalţi, membrii societăţii politice, se bucură de privilegii. Iar când aceştia din urmă vor să se bucure şi de privilegii şi de drepturi, calitatea de cetăţean a omului obişnuit este suspendată.

În forma sa cea mai simplă şi mai des aplicată, egalitarismul este o politică de redistribuire a veniturilor după un criteriu sau altul de dreptate socială. La prima vedere, o astfel de politică este cât se poate de generoasă. Ea are drept scop coeziunea socială: între cei relativ bogaţi şi cei relativ săraci nu trebuie să existe diferenţe exagerate. Numai în acest caz societatea poate apărea ca un corp comun şi poate fi guvernată în ansamblul ei.

Avem plăcerea de a vă anunţa deschiderea unei secţiuni Multimedia în cadrul siteului nostru, disponibila aici: Liberalism.ro » Multimedia. Momentan ea contine inregistrările evenimentelor din Săptămâna Libertariană, audio şi de-a lungul zilelor următoare şi video (în principal în format Google Video). Pentru început, am publicat un prim film, cel al conferinţei de marţi 17 octombrie, ţinută la Facultatea de Filosofie şi intitulată “Ordinea Politică şi Ordinea Libertăţii”. Aşteptăm comentarii–aici şi pe adresa de mail specificată în pagina Despre noi!

Cândva, pe la începutul anilor 1920, Henry Ford a luat decizia de a produce automobile pentru cei mai puţin înstăriţi. Până atunci, automobilul fusese exclusiv un produs de lux, accesibil numai celor bogaţi şi foarte bogaţi. Decizia lui Ford a fost una tipic capitalistă. Lucrul acesta trebuie bine înţeles. Deoarece el ne permite să definim capitalistul şi întreprinderea capitalistă. Pe scurt, capitalistul este acel individ care produce bunuri şi servicii pe o piaţă liberă pentru oamenii cu venituri medii şi mici. El este cel care, descoperind noua piaţă a cetăţenilor consideraţi până atunci „de mâna a doua”, a modificat dramatic, în sens pozitiv, nivelul de trai al celor mulţi.

Într-un regim al libertăţii, inegalitatea socială are o funcţie stimulativă. Această inegalitate apare în urma aplicării principiilor pieţei libere la nivelul întregii societăţi. Pentru a funcţiona, ea trebuie să îndeplinească două condiţii. Mai întâi, fiecare individ trebuie privit şi acceptat ca o umanitate posibilă. Dacă societatea este gândită ca o piaţă liberă, orice om capătă dreptul de a intra pe această piaţă şi de a-şi folosi potenţialul uman aşa cum crede de cuviinţă. Aceasta înseamnă că fiecare este liber să îşi propună orice scop doreşte şi să caute să-şi atingă acest scop. În al doilea rând, dacă fiecare om este o umanitate posibilă, nimeni nu este îndreptăţit să limiteze umanitatea celuilalt fără consimţământul acestuia.

Cei mai mulţi dintre noi suntem convinşi de necesitatea privatizării. Mai precis, credem sincer că privatizarea este cheia progresului nostru economic şi că acest proces va genera, în cele din urmă, o economie concurenţială performantă.

Intenţia articolului de faţă este de a critica această viziune comună. Dar, pentru a evita orice neînţelegeri, trebuie să spun de la bun început că nu procesul privatizării va face obiectul criticii mele, ci modul în care gândim privatizarea.

La prima vedere, nimic nu e mai simplu decât să defineşti clasa de mijloc. Un om face parte din această clasă dacă averea sa se încadrează între anumite limite. Prin urmare, e foarte uşor de văzut cărei clase îi aparţii: pentru asta nu e nevoie decât să stabileşti ce avere ai şi să compari această avere cu a altora, cu ajutorul unei scale generale. Totuşi, criteriul averii, oricât de important ar fi, nu este şi suficient.

Ocupaţi cu gripa aviară, cu bâlbele guvernului si cu reforma sănătăţii, marşul sindicaliştilor de săptămâna trecuta aproape ca nici nu a fost observat. Totuşi, „acţiunea directa” a celor 15 mii de sindicalişti poate avea consecinţe cu mult mai grave pentru viata si libertatea noastră decât isteria aviară.

Potrivit Constituţiei, suntem o naţiune liberă. Şi totuşi, după 1989, lideri politici şi intelectuali încearcă să ne convingă de faptul că abuzăm de libertatea câştigată. Prin „abuzul de libertate” înţelegem, de regulă, exercitarea libertăţii personale dincolo de anumite limite naturale sau convenţionale ale acesteia. Este oare întemeiat acest punct de vedere? După părerea mea, nu.

La prima vedere, legile care interzic producţia, comerţul şi consumul de droguri sunt menite să combată răspândirea unui viciu. Efectele pe care le generează sunt însă altele: apariţia structurilor mafiote şi o putere crescută a statului asupra propriilor cetăţeni.

Atunci când eroarea comutării cuantorilor apare în gândirea politică, ea devine sursa teoriilor conspiraţioniste. Structura logică a acestor teorii este următoarea: orice acţiune umană este determinată de cineva, deci există cineva care determină toate acţiunile omeneşti. Singurul lucru prin care de deosebesc între ele diferitele teorii conspiraţioniste ţine de identitatea diferită atribuită acelui cineva (individ sau grup de indivizi) care îi subjugă pe toţi ceilalţi.

Când se refera la economie, cei mai mulţi oameni au in cap cifre, statistici, ecuaţii. Lucruri abstracte, care nu au sens decât pentru specialişti. Faptul ca realităţile economice sunt realităţi profund umane, ca economia este o disciplina care studiază comportamentul uman şi spune adesea adevăruri teribile despre oameni este de cele mai multe ori ignorat. De altfel, ignoranta economica este o caracteristica a majorităţii intelectualilor romani - şi nu numai a lor. Iar consecinţele acestei ignorante le suportam cu toţii, zi de zi.

Traian Băsescu a declarat că, deşi doreşte să condamne public crimele comunismului, nu o poate face. Pentru că nu are dovezi. […] Când lui Traian Băsescu i s-a atras atenţia că dovezile sunt arhi-suficiente, replica, enervată, a venit prompt de la Cluj: „Sunt unii care ţipă”.

În general, rromii ezită să folosească sistemul judiciar al statului. Atunci când apar dispute între ei, recurg la sistemul lor de drept cutumiar şi angajează un judecător privat. Nanu Ferdică este un rrom de 60 de ani care trăieşte undeva la periferia Bucureştiului. El este un astfel de judecător privat care arbitrează disputele din propria sa comunitate.

Statul asistenţial pare menit să distribuie venituri dinspre cei relativ bogaţi către cei săraci şi defavorizaţi. În virtutea acestei legende, oamenii par dispuşi să tolereze un astfel de stat. La urma urmei, fiinţele umane tind să fie mai degrabă decente, şi dacă statul se arată dispus să îşi asume un astfel de rol social, de ce nu?

În realitate, statul asistenţial este cel mai bun instrument inventat de bogaţi pentru a-i exploata pe săraci cu asentimentul acestora din urmă. Faptul este fără precedent în istorie. Dacă trecem peste sloganuri şi ne uităm la redistribuţia reală a veniturilor, politicile redistributive îşi pierd orice credibilitate.