David Hume (26 aprilie 1711 – 25 august 1776) este unul din cei mai provocatori şi mai "greu clasabili" gânditori din istoria filosofiei moderne. O dovadă edificatoare a acestei dificultăţi este faptul că a fost revendicat, ca autor politic, atât de conservatorism, cât şi de liberalism. Spectrul preocupărilor sale teoretice a fost însă mult mai larg, Hume fiind în bună măsură responsabil de turnura pe care au luat-o discuţiile ulterioare în domenii extrem de diverse, precum teoria cunoaşterii (Kant mărturiseşte, într-un celebru pasaj, că analiza humeană a cauzalităţii a fost cea care l-a trezit din "somnul dogmatic"), economia politică, etica, teoria politică şi istoria Angliei.
Una dintre contribuţiile remarcabile în economie ale gânditorului scoţian a fost poziţia sa anti-mercantilistă. Hume era convins (la fel ca şi ceilalţi iluminişti scoţieni: Gershom Carmichael, Francis Hutcheson, Adam Smith, Adam Ferguson, Thomas Reid sau Lordul Kames) că dezvoltarea comerţului internaţional va avea drept consecinţe diversitatea şi sporirea avuţiei tuturor ţărilor (la care se adaugă efectul secundar, dar extrem de important, al "civilizării" naţiunilor "barbare"). De asemenea, Hume a susţinut că libertatea economică este fundamentul libertăţii politice.
În ceea ce priveşte teoria politică, Hume a fost un susţinător al descentralizării politice, al separaţiei puterilor în stat şi, fapt extrem de interesant, considera miliţiile elveţiene drept sistemul ideal de producţie a securităţii. De asemenea a fost unul dintre primii teoreticieni ai libertăţii de exprimare şi ai nesupunerii civice. Critic vehement al contractualismului, Hume argumentează că instituţiile sociale (cum ar fi proprietatea) sau regulile morale pot fi justificate prin apel la un tip de argument evoluţionist: ele au ajuns să fie selectate datorită capacităţii lor de a preveni mai eficient apariţia conflictelor între indivizi şi de a oferi proceduri de arbitrare a acestor conflicte (acolo unde ele apar). Din această perspectivă, s-a spus adesea că filosofia sa socială o anticipează în bună măsură pe cea a lui Friedrich von Hayek.
În filosofia morală, a formulat bine-cunoscutul argument în favoarea ideii că judecăţile normative (sau morale, de tip "trebuie") nu pot fi inferate din judecăţi descriptive (sau factuale, de tip "este"). Acest argument, împreună cu secpticismul său în privinţa puterilor raţiunii (care "este sclava pasiunilor, şi nu trebuie să fie altceva"), l-au condus înspre o teorie a "sentimentelor morale" de tip consecinţionist. Astfel, criteriul ultim al evaluării acţiunilor este dat de consecinţele acestora (privite însă nu din perspectiva "fericirii" produse de ele, aşa cum considerau mai târziu Bentham sau Mill, ci din punct de vedere al capacităţii lor de a promova "armonia" socială), iar unica motivaţie posibilă a comportamentului moral nu este dată de apelul abstract la "conştiinţă" sau la "respectul" pentru lege, ci de sentimentele (pasiunile) individului interesat de propriul bine
Principalele sale lucrări sunt: Tratat despre natura umană (1739), Eseuri morale şi politice (1741), Cercetare asupra intelectului omenesc (1748), Cercetare asupra principiilor moralei (1751), Istoria Angliei (1754).
