F. A. von Hayek (8 mai 1899 – 23 martie 1992), economist şi filosof, este autorul căruia îi datorăm resurecţia liberalismului clasic în secolul XX. Când Hayek a primit Premiul Nobel pentru Economie, în 1974, opinia publică occidentală se găsea sub influenţa covârşitoare a mirajului socialist. Se cântau virtuţile planificării centralizate a economiei, în paralel cu condamnarea fără echivoc a exceselor libertăţii.Era lăudată presupusa alocare eficientă şi raţională a resurselor în Uniunea Sovietică, în viu contrast cu critica acerbă rezervată “risipei” care ar fi caracterizat economiile libere. Se părea că socialismul cucerise atât lumea ideilor, cât şi câmpul acţiunii politice.
Însă alegerea Academiei Regale de Ştiinţe din Suedia a readus în atenţia opiniei publice nu numai un om obişnuit să susţină adevăruri impopulare, ci şi ideile liberalismului clasic pe care le-a apărat de-a lungul întregii sale vieţi.
Prima dată când Hayek a opus o voce singulară curentului de opinie majoritar a fost în 1944, când a publicat Drumul către servitute, lucrare care l-a izolat în interiorul comunităţii academice pentru că îndrăznea să afirme răspicat, în răspăr cu vulgata socialistă la modă în epocă, că socialismul democratic este o contradicţie în termeni, că planificarea centralizată a activităţii economice este ineficientă şi că nu poate duce decât la totalitarism.
Argumentele sale erau următoarele: pe de-o parte, economia centralizată nu poate funcţiona eficient pentru că pur şi simplu nu se poate centraliza toată cunoaşterea relevantă pentru planificare. Pe de altă parte, orice încercare de planificare centralizată duce cu necesitate la totalitarism, pentru că presupune restrângerea opţiunilor individuale în conformitate cu ţelurile autorităţii centrale.
Hayek a reluat tema cunoaşterii dispersate într-un articol publicat în 1945, “Utilizarea cunoaşterii în societate”, articol care apelează la mecanismul preţurilor pentru a explica funcţionarea eficientă a pieţei libere. Acest articol fundamenta pe baze riguroase ideea centrală a liberalismului economic, conform căreia intervenţia statului în economie trebuie să se limiteze la elaborarea şi aplicarea legislaţiei-cadru pentru activitatea economică. Ipoteza lui Hayek era că preţurile liber formate funcţionează ca nişte semnale care diseminează cunoaşterea locală, permiţând utilizarea cu maximă eficienţă a informaţiei la nivelul întregii societăţi. Hayek a considerat coordonarea prin intermediul preţurilor drept un tip de ordine spontană, care apare ca rezultat neintenţionat al acţiunii umane. Ulterior, Hayek va utiliza conceptul de ordine spontană pentru a explica apariţia limbajului sau a regulilor care prescriu comportamente sociale, în urma unui proces evolutiv.
Ca economist, Hayek s-a ocupat în principal de teoria şi istoria monetară, de teoria capitalului şi de ciclurile de afaceri. Nobelul i-a fost acordat pentru aceste contribuţii timpurii, care au adâncit înţelegerea fluctuaţiilor economice, şi pentru analiza comparativă a performanţelor sistemelor economice.
Lucrarea care anunţa renaşterea liberalismului clasic a fost însă acel tratat sistematic despre libertate, condiţiile care o fac posibilă şi pericolele la adresa ei, intitulat Constituţia libertăţii. Apărută în 1962, cartea reprezintă o reafirmare impresionantă prin erudiţie şi precizie a ideilor liberalismului de secol XIX şi, în ultimele decenii ale secolului XX, devenise manualul majorităţii politicienilor de dreapta din Statele Unite şi Marea Britanie.
Liberalismul lui Hayek a fost însufleţit de modestia sa epistemologică. Sceptic cu privire la atotputernicia raţiunii şi conştient de limitele cunoaşterii omeneşti, Hayek n-a făcut altceva, în cele din urmă, decât să recomande prudenţă reformatorilor entuziaşti de pretutindeni.
