Gustave de Molinari (3 martie 1819 – 28 ianuarie 1912) – ultimul şi cel mai radical reprezentant al şcolii liberale franceze de economie întemeiate de Jean Baptiste Say – a fost un apărător consecvent al libertăţii de expresie şi de asociere, al păcii şi comerţului liber, al libertăţii în toate formele sale, un critic vehement al sclaviei, mercantilismului, colonialismului, naţionalismului, imperialismului, intervenţionismului, corporatismului, socialismului şi al oricărui abuz împotriva libertăţii în general. Considerat de către Frédéric Bastiat, în anul 1850, pe patul de moarte, ca moştenitorul său spiritual, Gustave de Molinari este cel dintâi autor care îndrăzneşte să împingă analiza economică şi principiile liberale la limită şi să schiţeze o ordine a libertăţii fără stat.
Născut în Belgia ca fiu al baronul Molinari – un fost ofiţer superior în armata napoleoniană care s-a stabilit la Liège ca medic – Gustave se instalează la Paris în anul 1840 unde începe o prolifică carieră de publicist şi jurnalist economic. Este un apropiat al mişcării liberale organizate în jurul "Société d’Économie Politique", o asociaţie creată în anul 1842 după modelul "Society of Political Economy" din Londra, care reunea cei mai activi economişti francezi ai vremii şi edita prestigiosul Journal des Economistes. Critici virulenţi ai politicilor protecţioniste şi ai mercantilismului în general, les économistes – la iniţiativa celui mai sârguincios şi mai strălucit dintre aceştia, Frédéric Bastiat – sunt promotorii unei mişcari populare în favoarea libertăţii comerţului similară "Ligii împotriva legii cerealelor" fondată în Marea Britanie de reprezentanţii Şcolii de la Manchester, Richard Cobden şi John Bright. Alături de Joseph Clement Garnier, Michel Chevalier, Charles Coquelin şi alţii, Gustave de Molinari este unul dintre cei mai activi susţinători ai cauzei "liber-schimbiste" şi, din anul 1846, unul dintre colaboratorii apropiaţi al lui Frédéric Bastiat, în calitate de secretarul adjunct al "Association pour la liberté des échanges" din Paris, a doua asociaţie de acest gen creată de neobositul Bastiat după cea din Bordeaux. În acelaşi timp, Gustave de Molinari desfăşoară o intensă activitate publicistică : este unul dintre redactorii publicaţiei oficiale a "Asociaţiei pentru libertatea schimburilor", Le Libre-échange ; scrie articole pentru Le Courrier français, La Revue Nouvelle, La patrie şi, în curând, pentru respectabilul Journal des Économistes ; publică primele sale cărţi, Études économiques: sur l’organisation de la liberté industrielle et l’abolition de l’esclavage în 1846 şi Histoire du tarif: I. Les fers et les huiles, II. Les céréales în 1847 şi adnotează împreună cu Eugène Daine volumul al doilea din Mélange d’économiepolitique.
În timpul Revoluţiei din 1848, Gustave Molinari împreună cu ceilalţi intelectuali şi activişti liberali încercă să contracareze atât influenţa din ce în ce mai puternică a ideilor socialiste cât şi propaganda conservatorilor în favoarea status quo-ului. Controversa provocată de cluburile socialiste pe marginea legislaţiei muncii îl inspiră pe Gustave de Molinari să înfiinţeze "Clubul libertăţii muncii" care apără principiul libertăţii de asociere sub toate formele sale, inclusiv formarea unor sindicate voluntare ale muncitorilor. Acesta va fi însă dizolvat sub ameninţarea violenţei de o bandă de comunişti fără ca guvernul provizoriu să reacţioneze. Un alt eşesc a fost jurnalul Jacques Bonhomme, înfiinţat împreună cu Charles Coquelin cu scopul de a iniţia masele în principiile economiei. Climatul intelectual şi politic nefavorabil îi forţează pe "liber-schimbişti" să dizolve Asociaţia pentru libertatea schimbului în aprilie/martie 1848. Anul revoluţionar este, în ciuda alegerii lui Bastiat în Adunarea Constituantă, un eşec pentru liberalii économistes. Mai mult, după publicarea unor articole critice semnate de Léon Faucher, Jérôme Blanqui, Léon Wolowski şi Michel Chevalier în mai multe jurnale din epocă, guvernul provizoriu ameninţă cu desfiinţarea mai multor catedre de economie politică.
În acest context, Gustave de Molinari publică în Journal des Economistes un articol intitulat De la production de sécurité ("Despre producţia de securitate") în care, pentru prima dată în istorie, susţine ideea că serviciile de securitate oferite în mod coercitiv şi monopolistic de stat pot fi furnizate de piaţa liberă, la fel ca orice alt bun economic, la fel de bine sau poate chiar mai bine decât este furnizat acest serviciu de către stat. Gustave de Molinari devine astfel, ca să-l cităm pe Murray N. Rothbard, fondatorul anarho-capitalismului, deşi el însuşi nu foloseşte expresia. Anarho-capitalismul este o variantă limită a liberalismului, un sistem social în care statul este absent iar ordinea este asigurată exclusiv conform principiilor pieţei libere : proprietate privată şi schimburi voluntare de titluri de proprietate. Această poziţie liberală radicală, care se dispensează de necesitatea statului, considerat în mod tradiţional de liberali un rău necesar pentru – şi numai pentru – a proteja proprietatea şi libertatea indivizilor, este reluată de Gustave de Molinari într-o lucrare publicată în acelaşi an, 1849, şi intitulată Les Soirées de la Rue Saint-Lazare, uimindu-i inclusiv pe colegii din "Société d’Économie Politique", care, într-o şedinţă dedicată cărţii lui de Molinari, îşi exprimă dubiile în privinţa unei pieţe a serviciilor de securitate şi reafirmă necesitatea unui monopol al violenţei care să se limiteze la protejarea vieţii şi a proprietăţii indivizilor.
Lovitura de stat din 1851 îl obligă pe Gustave de Molinari să se refugieze în Belgia, unde obţine un post de profesor de economie politică la Musée Royal de l’Industrie Belge din Bruxelles şi la Institut Supérieur du Commerce din Anvers. Exilul în ţara natală este perioada în care de Molinari îşi aprofundează şi rafinează ideile. Continuă să scrie atât articole de jurnal, în special pentru Journal des Economistes cât şi lucrări în volum, precum Les révolutions et le despotisme envisagés du point de vue de des intérêts matériels – lucrare în care compară revoluţia de la 1848 cu cea din 1789 insistând pe creşterea puterii statului care a urmat după fiecare ; Cours d’économie politique, tratatul său de economie politică ; Le commerce des grains şi altele. Încrezător de-a lungul întregii sale cariere în valenţele educative ale jurnalismului, de Molinari fondează în 1855 jurnalul radical l’Economiste belge, iar interesul pentru asociaţiile sindicale şi economia politică a forţei de muncă îl determină să publice, împreună cu fratele său Eugène, jurnalul Bourses du travail, un proiect care însă nu va avea succes; tot în aceeaşi perioadă acordă o atenţie deosebită chestiunii educaţiei, denunţând educaţia publică drept o aplicare a principiilor comunismului.
În 1860 Gustave de Molinari se întoarce la Paris şi colaborează cu Journal des Débats unde va fi de altfel editor între 1871-1876. În urma evenimentelor din 1870-1871 (asediul Parisului, căderea celui de-al Doilea Imperiu şi Comuna din Paris), Gustave de Molinari publică două lucrări, Les Clubs rouges şi Le movement socialiste et les réunions publiques, în care neagă ideea conform căreia cluburile socialiste au dat naştere Comunei, susţinând că suprimarea libertăţii de expresie şi a libertăţii de asociere sunt cauzele care au condus la revoluţia comunistă din Paris. Apărarea libertăţii de expresie este totală în aceste două lucrări : plecând de la premisa că dezvoltarea ştiinţei are ca bază indispensabilă libertatea de expresie, cu siguranţă, spune de Molinari, difuziunea ideilor socialiste este nocivă, o ameninţare la adresa libertăţii, însă este un "rău necesar" de care nu ne putem lipsi decâ în schimbul unui rău mai mare. Adevărata cauză a revoluţiei comuniste din Paris este politica lui Napoleon al III-lea faţă de asociaţiile muncitorilor care a fixat, prin diverse reglementări, relaţiile de muncă inechitabil pentru muncitori şi care a permis identificarea acestei situaţii cu capitalismul.
Între 1878 şi 1883 Gustave de Molinari publică sub formă de foileton în Journal des Economistes alte două lucrări importante în care dezvoltă o teorie sistematică a evoluţiei sociale pentru a explica emergenţa societăţii industriale, pe de-o parte, şi a statului modern pe de altă parte, plecând de la societatea primitivă şi trecând prin societatea feudală – de fapt o reafirmare a distincţiei liberale dintre natura şi efectele principiului violenţei şi cel al păcii precum şi a crezului liberal în perfectibilitate şi progres : L’évolution économique du XIXe siècle: théorie du progrès şi L’évolution politique et la révolution. Firul roşu al analizei este ameliorarea capacităţii de auto-guvernare a indivizilor, a capacităţii acestora de a-şi administra paşnic şi în mod liber existenţa fără a apela la o tutelă paternalistă, statul fiind destinat, pe termen lung, să dispară.
După mortea lui Joseph Garnier, Gustave de Molinari devine editorul-şef al Journal des Economistes, principalul organ de presă în favoarea pieţei libere din ţările francofone, post pe care îl va păstra până în 1909. Activitatea jurnalistică intensă şi vârsta înaintată nu îl împiedică totuşi să îşi dezvolte şi rafineze ideile : revine asupra chestiunii burselor de muncă şi asupra libertăţii de expresie şi asociere ca bază a echilibrului natural din societate; reafirmă rolul fundamental al educaţiei în formarea unor indivizi liberi şi responsabili şi necesitatea de a fundamenta economia pe etică (Morale et économie) ; în fine, în 1887, publică în contextul prefigurării blocurilor militare care se vor confrunta în primul război mondial un articol în London Times asupra relaţiilor internaţionale în care, deşi estimează propriul plan utopic, solicită apropierea micilor state europene neutre pentru a descuraja statele mari de la angajarea în mari întreprinderi războinice.
Anul 1893 marchează un recul al radicalismului lui Gustave de Molinari şi o fază pesimistă a gândirii sale. Analiza economică logică şi coerentă reclamă suprimarea statului însă pertinenţa unei demostraţii nu implică reuşita adoptării ei în practică, căci majoritatea consumatorilor, muncitorilor şi industriaşilor dintre cei care nu caută privilegii economice nu reuşesc să identifice statul ca duşmanul progresului şi continuă să-l invoce ca o referinţă ultimă, chiar dacă din motive diferite sau chiar opuse ; ori, deşi convinşi de exemplu de argumentele în favoarea libertăţii schimbului, aceştia continuă să se teamă că această libertate este un risc major pentru cei mai slabi, că este o libertate a celor puternici. Aceste reflecţii, care dau măsura distanţei dintre Gustave de Molinari şi proprii contemporani, îl determină să se retragă pe poziţii ortodoxe, acceptând recursul la un "stat jandarm" investit cu misiunea de a proteja proprietatea şi libertatea indivizilor, o poziţie reflectată într-una dintre cele mai cunoscute opere ale sale, Esquisse de l’organisation politique et économique de la société future, apărută în 1889. Dar accentele radicale anarhiste revin în ultima sa lucrare, Ultima Verba, publicată în anul 1911.
Gustave de Molinari moare la Adinkerque, în Belgia, la 28 ianuarie 1912. Odată cu el mor şi ultimele ecouri ale şcolii liberale franceze iar Franţa şi întreaga Europă păşesc în noul secol sub fascinaţia ideologiilor etatiste pe care Gustave de Molinari le-a combătut de-a lungul întregii sale vieţi. Dar moştenirea intelectuală a lui Gustave de Molinari şi a colegilor săi économistes va fi recuperată în a doua parte a secolului XX în Lumea Nouă, unde va inspira o întreagă generaţie de libertarieni – liberali a căror adaptare de nomenclatură sugerează de la bun început succesul etatismului din secolul XX.
