Herbert Spencer (27 aprilie 1820 – 8 decembrie 1903) este o figură cu totul aparte a filosofiei britanice. După ce, în prima parte a vieţii, a lucrat în învăţământ şi a practicat ingineria (realizând o seamă de construcţii apreciate în epocă), în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea a devenit unul dintre cei mai respectaţi şi mai temuţi jurnalişti ai Angliei. Articolele de gazetă pe care le-a scris, şi care încercau să aducă în dezbaterea publică principiile filosofiei sale sociale, vizau justificarea valorii libertăţii individuale şi a drepturilor de proprietate, atrăgând atenţia asupra pericolului presupus de transformarea statului, din protector al indivizilor şi garant al libertăţii acestora, într-un agresor lipsit cu totul de principii morale şi care ar putea deveni deveni principalul agent al restrângerii libertăţii.
Una dintre cele mai remarcabile caracteristici ale gândirii lui Spencer o reprezintă deplina ei consecvenţă. Aşa cum activitatea sa jurnalistică nu este altceva decât o prelungire a filosofiei sale sociale, aceasta din urmă, la rândul ei, este o continuare a unei teorii epistemologice de tip evoluţionist, pe care Spencer a elaborat-o încă înainte de apariţia "Originii speciilor" a lui Darwin.
Acest evoluţionism radical, aplicat la domeniul vieţii sociale, dă naştere unei concepţii cunoscute sub numele de "darwinism social" însoţit, în teoria politică spenceriană, de o adeziune fără compromisuri la individualismul metodologic, într-o perioadă în care elitele intelectuale se lăsau tot mai mult fermecate de teoriile colectiviste şi de promisiunile idilice ale socialismului. Teza fundamentală a individualismului este aceea că societatea nu este, şi nu poate fi, nimic mai mult decât suma indivizilor care o compun. Nu există entităţi supraindividuale, există doar indivizi care au, fiecare, propriile valori, interese şi preferinţe. Fără a nega existenţa relaţiilor sociale, individualismul susţine că acestea sunt cu totul dependente de opţiunile şi comportamentele individuale. Libertatea individuală devine, prin urmare, valoarea supremă; iar structura unei societăţi organizate conform unei teorii individualiste ar fi fondată pe un principiu de tipul celui denumit de Spencer "legea libertăţii egale": "fiecare om are dreptul de a face tot ceea ce doreşte, atâta vreme cât nu încalcă libertatea egală a oricărui alt om".
Indivizii teoriei lui Spencer sunt posesori de drepturi, şi nu purtători de utilitate. Principala sarcină a filosofiei politice este de a investiga în ce măsură acţiunea guvernamentală respectă sau nu aceste drepturi. Concluzia obişnuită a liberalilor clasici este aceea că drepturile indivizilor sunt promovate prin lipsa acţiunii guvernământului, şi nu prin intervenţiile acestuia. Statul bunăstării este respins tocmai pentru că realizarea sa nu poate fi imaginată fără încălcarea principiului drepturilor egale. O astfel de doctrină (expusă de Spencer în Statica socială, lucrare de tinereţe a cărei primă apariţie datează din 1850), este perfect compatibilă cu teoriile contemporane ale libertarienilor statului minimal, care văd adesea în Spencer un campion al libertăţii individuale.
Cea mai cunoscută carte a lui Spencer este însă Individul împotriva statului, o colecţie de articole adresate publicului larg. Tradusă în limba română în perioada interbelică, lucrarea s-a "bucurat" de o prefaţare confuză şi lipsită de noimă a lui Nae Ionescu, o extraordinară mostră de neînţelegere arogantă a liberalismului într-o societate captivă în mitologia etatismului providenţial.
