John Locke (1632-1704) este autorul căruia îi datorăm prima expunere articulată şi consecventă a unei viziuni liberale. În afara influenţei covârşitoare a operei sale asupra dezvoltărilor ulterioare din zone "teoretice" ale filosofiei (epistemologia, filosofia limbajului, teoria identităţii personale sau filosofia politică), merită semnalat şi impactul pe care gândirea sa l-a avut (deşi probabil că într-o manieră indirectă, mai ales prin intermediul reformulărilor oferite de autori precum William Blackstone şi Thomas Paine) asupra părinţilor fondatori ai Constituţiei americane, document care este adesea văzut ca o expresie politică practică a filosofiei liberale lockeene.
Viaţa sa, una plină de evenimente agitate într-o perioadă istorică agitată, poate fi văzută ca o grăitoare infirmare a mitului cărturarului retras din societate. Renunţă în 1666 la relativa siguranţă a unei cariere academice (devenise fellow la Christ Church College în Oxford), în favoarea unei participări mai active la viaţa publică. Din postura de consilier personal al protectorului său, Anthony Ashley Cooper (care ulterior va primi titlul de Conte de Shaftesbury), are ocazia de a se implica în procesele practice ale deciziei politice. Deţine diverse funcţii publice, între care aceea de secretar al Comisiei pentru Comerţ şi Plantaţii, activitate despre care se speculează adesea ca i-a influenţat în mod decisiv viziunea despre economie. Suspectat de participare la un complot împotriva Coroanei, Locke fuge în 1683 în Olanda, de unde se întoarce doar după Revoluţia din 1688 (detronarea regelui catolic James al II-lea şi instalarea pe tronul Marii Britanii a lui William de Orania-Nassau).
Principalele sale lucrări sunt elaborate în perioada exilului şi publicate imediat după reîntoarcerea în Anglia, în 1689: Scrisoare despre toleranţă, Două tratate despre cârmuire şi Eseu asupra intelectului omenesc. Câteva lucrări de tinereţe, importante, deşi mai puţin cunoscute, au fost publicate postum; printre acestea, Eseuri asupra legii naturale (scrise în 1664) şi Eseu despre toleranţă (redactat probabil în 1667).
Filosofia politică a lui John Locke este una de tip contractualist. Justificarea statului are ca punct de pornire consimţământul pe care şi-l dau indivizii, în starea de natură, instituirii sale. Starea de natură lockeană, spre deosebire de cea imaginată de Thomas Hobbes, este una populată de indivizi raţionali şi purtători ai drepturilor naturale la viaţă, libertate şi proprietate (deşi uneori Locke foloseşte doar termenul "proprietate" pentru a se referi concomitent la viaţă, libertate şi posesiunile materiale). Singurul dezavantaj al unei astfel de stări anarhice este încălcarea drepturilor, ca rezultat al impunerii private a justiţiei. Prin urmare, motivul instituirii guvernământului ne dă şi principalul criteriu al limitării puterilor acestuia: singurul scop admisibil al cărmuirii este asigurarea respectării drepturilor, iar legitimitatea sa depinde de consimţământul celor cârmuiţi. Dacă limitele legitimităţii sunt transgresate, rebeliunea devine justificată.
Pe lângă ideea contractului social ca formă de garantare a drepturilor, şi nu a securităţii, îi datorăm lui John Locke o primă formulare a ideii separaţiei puterilor în stat, precum şi extrem de influenta teorie a achiziţiei iniţiale a proprietăţii ca rezultat al "muncii" depuse de un agent asupra unei resurse. Deşi proprietatea privată are ca rezultat sporirea avuţiei disponibile a umanităţii, argumentul este unul de natură morală, bazat pe transferul proprietăţii naturale a fiecărui individ asupra propriei persoane (self-ownership) către obiectul extern cu care acesta şi-a "amestecat" munca (o condiţie suplimentară a legitimităţii titlului fiind aceea a respectării "clauzei condiţionale” lockeene, ca aproprierea să nu înrăutăţească situaţia celorlalţi).
