Nicolae Steinhardt (12 iulie 1912 – 29 martie 1989). Filosof al dreptului, critic literar, eseist şi teolog ortodox român. Capodopera sa o constituie Jurnalul fericirii, publicat postum (în cea mai bună tradiţie ortodoxă, de altfel, deşi în cazul de faţă apariţia postumă a Jurnalului se datorează şi intervenţiei masive a Securităţii în viaţa autorului: Nicolae Steinhardt a fost deţinut politic între 1959 şi 1964, şi s-a aflat sub supravegherea atentă a Securităţii până în ultima clipă a vieţii sale. Există totuşi suficiente indicii că Jurnalul fericirii a fost conceput din capul locului ca o operă postumă).
Nu mai puţin celebră este şi prefaţa Jurnalului – „Testamentul politic”, care conţine faimoasele soluţii de rezistenţă faţă de universul concentraţionar, fie acesta un lagăr, o închisoare sau orice altceva.
Operăm adesea, din păcate, cu ipoteza că liberalismul este doar o doctrină economică şi politică, sau un set de astfel de doctrine. Jurnalul fericirii – şi întreaga operă a lui Nicolae Steinhardt – ne aduce aminte că sursa vie a doctrinei (sau a doctrinelor) liberale este un tip uman („omul liberal” – gentlemanul), şi că, în consecinţă, liberalismul presupune şi un set de maniere. A predica libertatea economică, de exemplu, pe un ton grosolan sau autoritar-academic este, din acest punct de vedere, o contradicţie performativă: obiectul liberal al discursului intră flagrant în contradicţie cu maniera neliberală de expunere.
Recuperarea unei lumi liberale presupune aşadar nu numai recuperarea unor adevăruri economice şi politice, ci şi recuperarea la nivel individual a valorilor „cavalerului şi ale gentlemanului”: curajul, demnitatea, generozitatea, onestitatea, inteligenţa, politeţea, bonomia, bunăvoinţa – pe scurt, „auto-limitarea” (care devine astfel nu doar un concept politic, ci şi unul etic, aplicabil fiecăruia dintre noi) şi corolarul ei, buna cuviinţă în raport cu ceilalţi.
Din punctul de vedere al lui Steinhardt (în profund acord cu patristica răsăriteană), „împărăţia lui Dumnezeu” este o astfel de „lume liberală” (fără nici o conotaţie politică, în cazul de faţă). De aici, şi faimoasa descriere a lui Hristos ca „gentleman şi cavaler”:
„Din relatările Evangheliilor - fără excepţie – [Hristos] ne apare şi înzestrat cu toate însuşirile minunate ale unui gentleman şi cavaler.
Mai întâi că stă la uşă şi bate; e discret. Apoi că are încredere în oameni, nu-i bănuitor. Şi încrederea e prima calitate a boierului şi cavalerului, bănuiala fiind, dimpotrivă, trăsătura fundamentală a şmecherului. Gentlemanul e cel care - până la dirimanta probă contrarie - are încredere în oricine şi nici nu se grăbeşte, avid, să dea crezare defăimărilor strecurate pe seama unui prieten al său. La şmecheri şi la jigodii reacţia numărul unu e întotdeauna bănuiala, iar neasemuita satisfacţie - putinţa de a şti că semenul lor e tot atât de întinat ca şi ei.
E mereu - şi cu osebire de grijuliu asupra acestui punct - atent şi politicos; „prietene”, îi spune lui Iuda. Niciodată o insultă sau o vorbă dispreţuitoare faţă de păcătos. Nu se vede din nici un text vreun moralism înţepat, vreo pudoare de comandă. Şi nici o condiţie prealabilă pusă păcătoşilor, nici o discriminare: Pe cel ce vine la mine nu-l voi scoate afară. Fiului risipitor îi iese în cale (şi încă departe fiind…). Iar ori de câte ori dă, dă din belşug, mai mult decât s-ar cuveni, boiereşte. (Ce poate fi mai străin de contabila meschinărie şi fariseic drămuita socoteală, şi mai bună dovadă de mărinimie, decât aceste cuvinte de la Ioan 3, 34: "Căci Dumnezeu nu dă duhul cu măsură"?)
Încredere în oameni, curaj, detaşare, bunăvoinţă către cei năpăstuiţi de pe urma cărora nu te poţi alege cu nici un folos (bolnavi, străini, întemniţaţi), simţ sigur al măreţiei, predispoziţia pentru iertare, dispreţul faţă de prudenţi şi agonisitori: toate sunt trăsături ale gentlemanului şi cavalerului.”
